Copăcelul curajos


 

A fost odată ca niciodată un Copăcel.

Creștea la marginea unei străzi zgomotoase, chiar lângă un semafor, sau mai bine spus bodogănea decât creștea.

Era atâta gălăgie și nebunie în jurul lui: oameni grăbiți care se loveau de el alergând spre autobuze, sacoșe care se agățau de el, mașini care claxonau și goneau cu viteză de zici că intrau în el și tot felul de gunoaie și ambalaje aduse de vânt zburau înspre el.
Si câte și mai câte, ar fi putut povesti o zi întreagă despre cât de nefericit era.

Zilnic bodogănea:
– Ohhh încă o zi urâtă…
Iar dacă mai și ploua, era și mai necăjit căci mașinile îi stropeau trunchiul cu noroi!

Din cauza zgomotului, bietul Copăcel nu putea dormi deloc, așa că toată ziua era morocănos și obosit.

Se uita lung la alți Copaci care creșteau veseli și bucuroși într-o gradină, la adăpost de gălăgia din stradă. Îl scoteau din sărite jocurile și glumele lor, cum se țineau toți de crengi și dansau în soare. Se uita trist cum toate vrăbiuțele se așezau pe Copacii veseli iar pe crengile lui nici o pasăre nu se oprea.

O singură dată niște vrăbiuțe s-au așezat pe crengile lui, aveau de făcut urgent un plan și s-au bucurat să-l găsească pe Copăcel chiar la marginea străzii. Dar pentru că nu era obișnuit să primească vizite și nu știa ce să facă, s-a scuturat și le-a alungat imediat.

– Ohhh dar ce copac nesuferit! au strigat uimite vrăbiuțele care nu mai pățiseră așa ceva niciodată, să fie scuturate de un copac! Și-au terminat ședința pe copacii din grădina din apropiere.

Copăcel privea trist:
– Știam eu că toate păsările se duc doar pe copacii din grădină…
Se strângea în el și suspina:
“De ce s-a nimerit ca rădăcinile lui să se prindă chiar aici? Chiar în bucățica asta de pământ în cel mai zgomotos și aglomerat loc? Cum ar putea el să crească și să înflorească la marginea unei străzi zgomotoase? Cum ar putea el să se înalțe ca un Copac Voinic?”

De supărat ce era, trunchiul lui nici nu creștea prea mult, rămânea la aceeași înălțime ca semaforul și crengile îi atârnau pleoștite în jos. Anotimpurile treceau peste el și nu simțea nici o bucurie în a fi copac.
Când venea primăvara și toți copacii înfloreau, el era singurul care nu făcea mugurași.
Vara, când toți copacii râdeau la soare, el era înnăbușit și nemulțumit de atâta căldură.
Toamna, când copacii făceau petrecerea frunzelor, Copăcel se scutura grăbit de frunzele lui să scape cât mai repede de ele. Îl enerva cel mai mult toamna cu vântul și ploile ei că era mereu îndoit și smotocit.
Iarna, nici atât nu-i plăcea, îi tremura scoarța de la atâta zăpadă și frig.

– Oh dacă aș fi avut și eu un prieten … suspina Copăcel.
Uneori, încerca să intre în vorbă cu Semaforul dar stâlpișorul negru și rece era mereu ocupat să-și schimbe culorile și nu-l băga în seamă.

Într-o zi, cum stătea el așa morocănos și pleoștit, aude un foșnet printre frunzele lui:
– Ce-o mai fi și asta? Zgomote? La mine? În crengile mele?
Când colo ce să vezi: O Omidă se târa hotărâtă pe trunchiul lui și îi gâdila scoarța.
– Hei, ce ai de gând să faci? se scutură uimit Copăcel.
Dar Omida nu-i răspunse, își vedea mai departe de drum. S-a oprit pe una din crengile lui și s-a apucat de treabă. Era foarte concentrată și serioasă. Avea ceva important de construit: viitoarea ei căsuță cocon.

Curios, Copăcel și-a îndreptat atenția spre creanga unde Omida își construia coconul și a început să simtă cum îi gâdila crenguța.
– Haha ce senzație nouă, n-am mai simțit niciodată cum e să te gâdili.
Tot trunchiul lui simțea fiorul gâdilitului. Pentru prima oară, Copăcel râdea cu poftă.
Nu a deranjat-o pe Omidă, ba chiar a protejat-o cu frunzele lui ca să-și poată termina coconul în liniște.

La un moment dat, chiar pe sub el trece un tramvai grăbit, cu așa o viteză încât crengile copacului se învârtesc și cât pe ce să-l dea pe spate.
– Ooooh Hooop! M-am oprit la timp! a strigat Copăcel.
Apoi un camion trece cu viteză și mai mare, și crengile lui se dau de-a dura în cealaltă parte.
– Ooooh Hooop! Iar m-am învârtit!
Apoi altă mașină și altă mașină trec în trombă pe lângă el și Copăcel observă ceva nou: că poate să-și unduiască crengile după curentul făcut de mașini.
– Oh Wow dansez, știu să dansez!!!

Omida a ridicat căpșorul și a zâmbit:
– Așa e, poți să te lupți cu vântul sau să dansezi pe el!

În noaptea aceea, Copăcel a adormit zâmbind, a fost o zi frumoasă, a învățat să se gâdile și să danseze.
Si parcă … a mai crescut un pic.

A doua zi, dis-de-dimineață, aude niște chicoteli de-asupra lui. Copăcel se uită încruntat în sus.
Niște norișori albi și pufoși se jucau pe cer.
– Poți să ne prinzi cu crengile tale? i-au strigat norii de sus.
Copăcel, bosumflat cum era, și-a încrucișat crengile și tăcea chitic, dar niște frunze neascultătoare, cu poftă de joacă, au și început să sară spre nori. Iar norișorii râdeau și se învârteau deasupra Copacului:
– Nu ne prinzi! Nu ne prinzi!
Copăcel s-a mai uitat o dată la nori în sus. Norii tot râdeau și îi făceau în ciudă.
Si … dacă totuși… Dacă totuși… El, Copăcel, s-ar ridica pe vârful rădăcinilor, și-ar întinde crengile cât de sus ar putea și ar smotoci norii ăștia gălăgioși!? Si ce să vezi? Copăcel, cu privirea în sus, cu crengile și frunzele ațintite spre cer, începu a se zgâlțâi și a se zdruncina din răsputeri ca să apuce o bucată de nor. Si se zbenguia de zici că mai avea un pic și își lua zborul din pământ, cu tot cu rădăcini!
Dar Norii năzdrăvani fugeau râzând mai departe pe Cer, purtați de Vântul prietenos.
– Lasă că tot vă prind eu! striga Copăcel cocoțat în vârful rădăcinilor.

Cu privirea după norișorii fugari, Copăcel a uitat pentru prima oară că este la marginea străzii zgomotoase. Si pentru prima oară a simțit adierea caldă a vântului și a văzut cât de albastru și de frumos este cerul. A rămas așa liniștit, cu crengile ridicate în sus și a zâmbit relaxat:
– Ohhh, nu știam cât este de frumos aici!
– Asta pentru că nu te uitai în sus! Te uitai doar la lucrurile care nu-ți plăceau! i-a răspuns Omida. Ești un Copăcel foarte curajos! Știam eu de ce te-am ales pe tine:

Tu ești Copacul care va creste cel mai sus iar eu am să pot zbura cel mai sus de pe crengile tale!

În noaptea aceea, Copăcel a dormit fericit. A fost o zi frumoasă.
Si parcă … a mai crescut un pic!

În dimineața următoare, Copăcel observă că frunzele lui de pe cea mai înaltă creangă ating Căsuța din grădină.
– Oh wow, frunzele mele ating acoperișul Casei! Nu-mi vine să cred: am ajuns în dreptul Căsuței din grădină.
În grădină, mai erau niște Copăcei tot cam de mărimea lui, toți l-au salutat prietenoși. Copăcel era așa de bucuros că vedea lucruri noi încât toată ziua a fost atent și curios la ce se petrecea în curtea căsuței.

Din ziua aceea, Copăcel a început să vadă doar lucruri frumoase în jurul lui. Si de câte ori vedea ceva frumos, un muguraș nou apărea pe crengile lui.

În primăvara următoare, Copăcel era plin de muguri și pentru prima oară a înflorit! Floricele de toate culorile râdeau vesele pe crengile lui.

Copăcelul Curajos și-a întins brațele înflorite, a respirat aerul proaspăt și a îmbrățișat cerul albastru! De pe crengile lui, zburau acum fluturii înspre cer.

Sfârșit

Sursa poza: Maini verzi

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *