Lula Libelula


Era pentru prima oară când Lula Libelula pleca fără părinții ei Libelula Mami și Libelula Tati.
Venise vremea când Lula trebuia să-și ia zborul și să se descurce singură!

Dar cum? Se gândea cu groază la ziua-n care-și va lua rămas bun și va fi de una singură în zbor. Pe unde sa o apuce oare?  Unde să se ducă? Ce va mânca și mai ales cum să se ferească de pericole care erau la tot pasul? Pânze de păianjen de care se lipeau atâtea gâzuțe neatente, broscuțele urâcioase care le pândeau și păsările amenințătoare de deasupra.

De obicei, Libelula Mami și Libelula Tati se ocupau de toate : hotărau pe unde să zboare, pe ce flori să se odihnească, unde să caute de mâncare, o fereau de pericole și îi spuneau tot ce trebuie să știe o libelulă. Știa o grămadă de lucruri, dar niciodată nu le făcuse, se ocupau mereu alții și ea făcea doar ce ziceau celelalte libelule mai mari și mai înțelepte.

Dar acum venise ziua cea mare și Lula trebuia să zboare singură. A dat repede din aripioarele transparente și și-a luat zborul rapid să nu o vadă nimeni cât ii e de frică și cât de tare tremura. Abia a spus pe fugă “La revedere” că și-a și luat zborul cu viteză fără să se uite încotro. Ochii ii erau înlăcrimați și cât pe ce să se izbească de obrazul unei fetițe la fel de neatentă.

Când s-a îndepărtat destul de mult de celelalte Libelule, a vrut să se oprească undeva și să plângă. Dar uitându-se în jur, nu putea să se hotărască unde să aterizeze:
Într-o parte niște fire de iarba râdeau cu burta la soare! În altă parte un câmp cu firicele de iarbă scurtă și înțepătoare! Acolo niște păpădii își legănau căpșoarele pufoase! Dincolo niște lalele roșii zâmbeau la soare! Acolo fire lungi de iarbă pe care se rostogoleau niște gândăcei ca pe un tobogan. Dincolo firicele de iarba își înălțau căpșoarele deasupra bordurii. Aici un gard plin cu flori roz și parfumate, acolo frunze tinere de iederă iar acolo un brăduț mic cu muguri. Lula se învârtea pe deasupra și nu se putea hotărî unde să poposească. Zbura în cercuri de la o frunză la alta, de la o floare la alta până când nu a mai știut de ea, a obosit și nu a mai vrut să aleagă nimic.

Aproape că s-a azvârlit pe primul lucru care i-a ieșit în cale: o bucățică albă de hârtie căzută la marginea gardului. Când a atins hârtia cu piciorușele ei, a observat că umbra ei se așterne pe hârtia albă ce strălucea în soare. Și a rămas asa, nemișcată, în umbra ei de Libelulă. Nu mai vroia sa știe nimic, sa aleagă nimic, doar să stea în umbra ei. Și a stat, a stat așa.

Nu mai văzuse o umbră până acum, era pentru prima dată când se uita la umbra ei și era fascinată! După un timp, a început să se joace cu umbra : ridica un picioruș, se ridica și umbra piciorușului, își legăna antenele micuțe, umbra antenelor se legăna pe hârtie, bătea din palme, umbra bătea și ea din palme. Era pentru prima dată când cineva făcea ce vroia ea! Din acel moment și-a iubit umbra! Iar umbra a iubit-o pe ea! Și n-a mai fost singură! Iar umbra a început să vorbească : “Ești o libelulă minunată, sunt cu tine și o să te descurci peste tot!” Iar Lula repeta “Sunt o Libelulă minunată și o să mă descurc peste tot!” și de bucurie a început să țopăie pe hârtie și umbra odată cu ea. “Este doar o schimbare, o sa fie minunat!” râdea umbra și Lula repeta țopăind “O să fie minunat”.

“Hei mă înveți și pe mine să țopăi așa?” Se auzi deodată un Fluture copilaș agățat pe o frunză de pe gard. Lula a făcut un salt pana la Fluturaș, mândră că putea să-i arate cum țopăie. Și-au luat zborul amândoi până în grădina de peste gard, au țopăit pe Narcise până le-au smotocit pe toate iar Narcisele strigau îmbufnate: “Mai încet, că-mi deranjați petalele!” Apoi s-au aruncat pe pernuțele pufoase ale păpădiilor și au sărit pe ele de le-au mers fulgii de păpădii! Până când au căzut obosiți într-o Lalea mare și răcoroasă. Umbra Lulei i-a șoptit atunci : “Călătoria asta ți-a adus un prieten nou.”

“Să mergem mai departe, să vedem ce mai descoperim!” a strigat încântată Lula.
I-a mulțumit Fluturașului pentru jocul minunat și și-a luat zborul cu avânt și curaj.

“Încotro vrei sa mergem acum?” a întrebat-o umbra ei?
“Acum știu ce vreau” a răspuns Lula, vreau să mă îmbrac cu perluțe de rouă! A zburat toată ziua în razele de soare, pană când s-a înserat. S-a așezat obosită pe un petec de iarbă și a adormit cu umbra ei în lumina lunii. Dimineața, înainte să înceapă cântecul vrăbiuțelor, Lula avea aripile transparente pline de perluțe de rouă. 

Își alesese locul perfect! Era o libelulă minunată!

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *