Copacul furios


 

Trăia o dată la marginea unui lac liniștit, un Copac frumos și voinic.

Crescuse mare și înalt și era preferatul animăluțelor pentru joacă și adăpost. Pe crengile lui se legănau porumbeii, printre frunzele lui se ascundeau vrăbiuțele și se jucau de-a v-ați ascunselea. Pe trunchiul lui își făcuseră scorburi mai multe veverițe. Când roșcatele veverițe se cățărau și se alergau pe ramurile lui, Copacul se gâdila și râdea cu poftă.

Era un Copac plin de viață și iubit de toate animăluțele din pădure.
Veneau cu mic cu mare și se jucau în jurul lui chiuind de bucurie iar Copacul le dăruia frunze de toate felurile pentru joacă, îi fugărea în jurul lui cu crengile și murmura “Stai că te prind!” Cel mai mult îi plăcea dimineața, înainte să se ivească zorile, când păsările încă dormeau cuibărite în frunzele lui și veverițele sforăiau în scorburi. Se trezea primul și chicotind își scutura perluțele de rouă peste vrăbiuțele și veverițele somnoroase. Și ziua începea, Copacul se distra de minune cu prietenii lui.

Dar parcă azi ceva îl nemulțumea, parcă în dimineața asta scoarța nu se așeza cum trebuia pe el, parcă rădăcinile nu stăteau la locul lor și se dezechilibra, parcă frunzele fluturau obraznice în toate părțile și-l lua amețeala.
“- Poate o fi vântul de vină …” se gândea el.
Ciudat, Vântul însă nu sufla peste ceilalți Copaci. În jurul lui, totul părea la fel ca de obicei, păsările ciripeau, veverițele săreau de colo colo, iepurașii își făceau de lucru la rădăcinile lui.
Și totuși vântul ăsta din crengile lui nu-i dădea pace. Două vrăbiuțe încep să se certe, se împing când pe-o creangă când pe alta și se smotocesc una pe alta cu ciripituri gălăgioase!
– “Ah ce gălăgie!” strigă furios deodată Copacul.
“- Linisteee!” și începu să-și agite nervos crengile, lovindu-le pe vrăbiuțe. Speriate, vrăbiuțele zboară împreună pe alt copac. “Ce l-o fi apucat? N-a mai văzut vrăbiuțe certându-se” ciripeau uimite.

Dar Copacul zici că se transformase.
Își zgâlțâia trunchiul cu așa o putere încât bucăți de scoarță săreau din el, crengile se zbăteau, se loveau una de alta și zburau în sus de zici că zgâriau cerul. Bucăți de scoarță și crenguțe frânte cădeau în toate parțile și loveau iepurașii care se jucau sub el. Furia copacului creștea și rădăcinile rupeau pământul în jurul lor. Crengile se aplecau oarbe și plesneau florile plăpânde, scuturau fulgii de păpădie și smulgeau firele de iarba. Veverițele și iepurașii fugeau care-ncotro, pasările zburau în toate părțile și gâzele din copac tremurau speriate și se ascundeau pe unde puteau.

În jurul Copacului se făcuse gol, toți o luaseră la fugă, florile nu mai respirau și firele de iarbă stăteau plecate.

Copacul s-a oprit brusc, crengile i-au rămas încremenite în aer, era liniște și pustiu în jurul lui. De data asta vântul bătea ușor în jurul lui, dar Copacul stătea blocat și nu putea să-și miște crengile, trunchiul îl durea, rădăcinile îl usturau. Oare ce se întâmplase cu el? Unde fugiseră prietenii lui? Era complet gol și pe dinăuntru și pe dinafară. Bucăți din crengile lui și frunze rupte zăceau pe pământ.

Copacul a început să suspine “- Oh, ce-am făcut!?”

Un băiețel care se plimba pe lângă lac a auzit Copacul suspinând și s-a apropiat de el.
A înțeles ce s-a întâmplat, i-a mângâiat trunchiul și l-a îmbrățișat.
– Știi Copacule, și mie mi s-a întâmplat. Vrei să-ți povestesc?
Copacul a mișcat ușor crengile, semn că Da.
– De obicei sunt un băiețel foarte prietenos, dar uneori când ceva mă supără, simt că-mi pierd controlul. Furia pune stăpânire pe mine și fac și mai urât ca tine!
– Oh nu te cred… Ce am făcut e îngrozitor, i-am rănit pe prietenii mei, au fugit toți de mine. Mă simt așa de vinovat, nici nu pot să mă mai uit în ochii lor.
– Te înțeleg, la fel mă simțeam și eu după așa o furie, dar să-ți povestesc.

La început nu știam ce să fac cu furia asta din mine, mă lua pe sus și zici ca nu mai eram eu.
Mă uitam doar la cel care mă supărase, țipam la el, îi rupeam jucăria și îl loveam.

Dar ce să vezi, o dată, când aveam așa o criză de furie, o Zână Mică a venit și s-a așezat chiar pe umărul meu. Mi-a întins o oglindă mică și mi-a șoptit:
– Uită-te în oglinda asta! Ce vezi?
– Un băiat supărat și furios! Am răspuns eu nervos.
– Ce spune băiatul ăsta?
– Păi cum ce spune? Spune că e supărat și furios!
– Ce nevoie are băiatul din oglindă?
– Să nu i se rupă jucăriile!
– Și cum ar putea el să facă să nu i se rupă jucăriile?
Băiatul din Oglindă a stat și s-a gândit:
– Aș putea să-i zic colegului cum să țină jucăria… Să-i arăt cum să facă dacă vrea să ne jucăm împreună…
Băiatul din oglindă s-a mai gândit un pic și a continuat: 
– Și ai putea să te uiți mai mult la mine, a suspinat el.
Atunci când te uiți în Oglindă la mine, mă iubești și mă întrebi ce am nevoie, poți să găsești soluții la orice! Atunci când te uiți la alții, îți arunci furia înspre ei, îi rănești și nu rezolvi nimic. Mai stai un pic cu mine, te rog, îmi place așa de mult când te uiți la mine în oglindă! Stai atât de mult cu colegii și jucăriile tale și așa de puțin cu mine!

Și am stat, am stat cu oglinda în fată, i-am zâmbit băiețelului din oglindă și el mi-a zâmbit.
De-atunci, ori de câte ori simt că ceva se întâmplă în inima mea, mă opresc și mă uit în oglindă. Și știi ce am observat? Că atunci când sunt bun cu băiatul din Oglindă, și ceilalți sunt buni cu mine!
– Mda … dar eu nu am Oglindă, a mormăit neîncrezător Copacul.
– Ba ai, dacă te uiți! Apleacă-te și uită-te, ai crescut lângă un lac și nu ți-ai văzut niciodată imaginea oglindită în lac. Te-ai uitat doar la ce era în jur și niciodată la tine. Haide, te ajut și eu!

Copacul, mai mult curios, și-a aplecat timid crengile.
Crenguțe străine s-au ivit în apă și se uitau întrebătoare din lac la el.
Speriat, Copacul s-a retras imediat!
– Și… dacă nu văd nimic? Și… dacă n-o să-mi placă ce văd?
– Ai putea să nu te uiți și să nu vezi nimic. Sau ai putea să te uiți și să vezi!

Ce de nebunii spunea și băiatul ăsta, nu înțelegea nimic. Dar oare ce ar putea să vadă?
S-a mai aplecat un pic, aceleași crengi necunoscute s-au ițit ca și prima dată. S-a aplecat mai mult și mai mult până când imaginea Copacului a umplut Lacul. Se aplecase așa de tare încât frunzele din capătul crengilor au atins apa. A tresărit de emoție când și-a văzut imaginea în lac purtată de valuri valuri în cerc. Nu știa că e așa de frumos. Copacul a stat și s-a oglindit în lac, s-a mângâiat în apă și s-a îmbrățișat.

Și atunci Copacul din Lac i-a vorbit Copacului din pământ :
“Fiecare Copac are Vântul lui! Atunci când ești bun cu tine, și Vântul e bun cu tine!”

După ce a stat deasupra lacului și a vorbit cu Copacul din Lac, și-a îndreptat crengile spre pământ. Florile și păpădiile și-au ridicat căpșoarele curioase spre el.
– Vă rog să mă iertați! a spus Copacul trist. Am greșit și îmi pare rău! Nu a fost vina voastră ci a Vântului din mine!

Atunci s-a întâmplat ceva minunat. Vrăbiuțele și porumbeii s-au apropiat în zbor și s-au așezat încetișor pe crengile lui. Veverițele și iepurașii au venit și ei sub Copac. L-au înțeles și i-au răspuns: “Te iertăm, dacă te ierți și tu pe tine!”

Copacul s-a mai aplecat odată deasupra Lacului și Copacul din Lac a spus:
“Sunt un Copac bun și frumos! Mă iert și mă iubesc așa cum sunt!”
Și toate animăluțele și păsările l-au îmbrățișat. Și i-au promis că-l vor ajuta de-acum înainte când se mai înfurie să-și aducă aminte să se uite în oglinda lui din lac.

De-atunci în fiecare dimineață, înainte să înceapă ziua, Copacul se uită mai întâi în oglinda din Lac, își zâmbește și repetă :“Fiecare Copac are Vântul lui!”
Apoi își scutură crengile, își întinde trunchiul, respiră aerul proaspăt și ziua începe așa cum o vede în Lac.

Sfârșit

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

9 comments on “Copacul furios

  1. Foarte faina povestea! Bravo Flo!

  2. Mulțumesc mult Anca!

  3. Oana on said:

    Foarte frumoasa povestea… aveam nevoie de ea… multumesc.

  4. Ma bucur ca ti-a placut, multumesc pentru mesaj Oana 🙂

  5. Superba povestea!

  6. Multumesc mult Iuliana 🙂

  7. superba!! inca nu le-am citit pe celelalte, deabia astept! felicitari.

  8. Anonim on said:

    Buna, Flo, copiii mei cei mari au ascultat povestea si mi-au spus ca este foarte trista atat povestea cat si lectura. Poate te ajuta o sugestie a copiilor, oricum acestea toate sunt povestile copilului tau interior care experimenteaza diverse stadii emotionale, e foarte bine ca le pui pe "hartie". 🙂
    pupiiiiiici rozalii tzopaiciosi!

  9. Multumesc mult pentru mesaj 🙂 Este trista povestea, da… cam asa cum e si starea care apare dupa o criza de furie, nervi. Important e ca se termina cu bine 🙂 Pupici!!!