Soricelul Sibil


A fost o dată ca niciodată,

Un șoricel mic mic pe nume Sibil care locuia cu părinții lui într-o vizuină la rădăcina unui copac, chiar la marginea unui lac.

Sibil avea o mare problemă: îi era foarte frică să iasă din vizuina lui și să înfrunte Pădurea! Desigur, toată lumea știe că șoriceii sunt fricoși dar Sibil era șoricelul cel mai fricos din lume! Ii era frică de tot ce mișca în Pădure, chiar și de imaginea lui din lac.

In fiecare dimineață când Șoricelul Mami îl trezea să meargă la Școala din Pădure, Sibil plângea amarnic și striga:
– Nu vreau afară în Pădure! Nu vreau la Școală! Vreau să rămân aici!
Se ghemuia ca o mingiuță într-un colț al vizuinii și tremura din toată blănița lui maronie.
– Dar Sibil, trebuie să mergi afară! Cum o să înveți să devii un șoricel mare dacă nu te duci la școală?
Dar oricât îi explica Șoricelul Mami, oricât îl ruga, Sibil nu voia să audă! Se ghemuia și mai tare în colțișorul lui unde se simțea în siguranță.

Până la urmă, Șoricelul Mami nu avea altă soluție decât să-l împingă brusc afară din vizuină. Sibil se rostogolea ca o minge și cădea zgomotos direct în mormanul de frunze uscate.

Și nebunia începea! Cum ieșea afară, i se părea că întreaga Pădure începe să-l urmărească și să-l atace!

De cum ateriza, frunzele țâșneau în sus, săreau pe el, îl acopereau, îl înțepau și-l ciupeau în toate părțile. Sibil încerca să iasă din morman, dădea cu lăbuțele în jur, se răsucea, sărea în sus, când el, când frunzele. Abia reușea să scape din movilița de frunze și o lua la fugă mai departe.

Dar … cum îl vedeau fugind, rădăcinile copacilor se desprindeau din pământ și săreau pe el să-l prindă în strânsoare. Sibil se împiedica și cădea, iar se ridica, fugea gâfâind, sărea peste rădăcini, printre ele, mușca speriat în stânga și în dreapta și gonea prin pădure.

Dar … cum îl zăreau de sus, crengile copacilor se aplecau peste el, se arcuiau și-l prindeau de codiță. Il ridicau în sus, îl aruncau de la o creangă la alta apoi îl azvârleau spre alți copaci.

Bețele de pe drum se ridicau în sus, dansau răutăcioase în jurul lui și nu-l lăsau să treacă!
Pietrele i se aruncau în cale și-l blocau! Tufele îl împingeau și-l sufocau! Firele de iarba îl înțepau și florile se încolăceau în jurul lui.

Până la urmă, ajungea la Școala Pădurii gâfâind, obosit, cu inimioara bătând să-i sară din piept.
Și nebunia continua … Ceilalți șoricei, așezați pe buturugă, îl împingeau, îi luau lucrurile, râdeau de el și-l strigau “Sibil, fricosul! Sibil fricosul!”

Și frica lui Sibil creștea și mai mare și mai mare și nu știa cum să facă să se termine odată școala! Iar când în sfârșit se termina, era primul care țâșnea ca o săgeată spre casă!

Bietul Sibil se simțea mingea pădurii, azvârlit din vizuină și aruncat de colo colo de Pădure și de animale.

Si cu cât alerga mai tare cu atât i se părea că Pădurea se năpustea mai tare asupra lui!

Dar într-o dimineață, când fugea spre Școală și se lupta cu Pădurea, a auzit niște șoapte:
– Sibil … Sibil …
S-a oprit brusc și a ascultat! Pădurea s-a oprit și ea!
Din nou, aceleași șoapte:
– Sibil … Sibil …

– Oh parcă mi-am auzit numele … s-a uitat Sibil de jur împrejur foarte uimit.
– Dar cine ar putea să mă strige pe mine în Pădure?
Mai mult curios, Sibil a privit întrebător înspre Copaci iar Copacii au privit înspre Sibil: “Oare cine?! Oare cine?!”
Apoi a privit înspre frunze și frunzele au fluturat curioase: “Oare cine?! Oare cine?!”
Și-a coborât privirea înspre firele de iarbă și firele de iarba s-au legănat dintr-o parte într-alta cântând în cor: “Oare cine?! Oare cine?!”

– Hihi! s-a auzit un râs cristalin, venind dinspre ciuperci. Eu te-am strigat! i-a zâmbit zâna pădurii, cocoțată pe pălăria unei ciuperci.

Ii zâmbea atât de frumos încât Sibil, cu ochișorii mari și curioși, s-a apropiat încet de zânuța zglobie.
Și ce ciudat … Cu cât mergea mai încet, cu atât Pădurea se mișca mai încet. 

– Văd că te pricepi la alergat, i-a spus Zânuța, parc-ai fi un titirez cu blăniță!
Dar știi Sibil, când fugi de frică, Pădurii și celorlalți li se face frică de tine și te atacă la rândul lor! Atunci când te uiți curios și frumos în jurul tău, totul se transformă în ceva frumos și minunat!

Sibil asculta cu atenție. Si Pădurea asculta odată cu el.
– E ca și cum privirea ta ar fi o baghetă magică, atunci când te uiți cu frică primești frică iar când te uiți cu bucurie primești bucurie!
– Atunci când ți-e frică, a continuat Zâna, Pădurea simte frica ta și iți răspunde la fel!
– Dar eu nu vreau să atac Pădurea …
– Atunci oprește-te Sibil! Oprește-te și uită-te în jur! Ce vezi? Hihi! Si Mica Zână s-a făcut nevăzută.
Ce vezi? a repetat Pădurea înfoiată.
Sibil s-a întors acasă mergând de data asta încet și pândind Pădurea la tot pasul.

A doua zi de dimineață, când s-a trezit, a țopăit bucuros afară din vizuină:

– Oare ce o să văd azi Pădure?
– Ohhh wow! O păpădie uriașă! Nu m-am mai urcat niciodată intr-o păpădie, oare cum o fi?
Si Sibil s-a aruncat în mijlocul păpădiei uriașe, fulgi pufoși îl gâdilau și săreau pe năsucul lui!

– Ohhh ce flori frumoase! Oare cum miros? Iar florile păreau să-i raspundă “Vino, Vino și joacă-te cu noi!”
– Nu m-am mai dat niciodată pe tobogan de flori, oare cum o fi?
Și Sibil se cățăra pe floare, apoi își dădea drumul pe tulpină în jos și chiuia de bucurie.

Ajungea la Școala Pădurii atât de vesel, plin de petale și fulgi pe căpșor încât ceilalți șoricei erau uimiți, nu-l mai recunoșteau. Nu le venea să creadă că e chiar Sibil, șoricelul fricos!
Ba chiar erau foarte curioși să afle ce a mai descoperit Sibil în Pădure.

Unii dintre colegi l-au rugat pe Sibil să-i ia și pe ei să le arate ce lucruri minunate vede el.
Iar Sibil îi privea curios “Oare ce crezi că o să vezi?”

Acum nu-i mai era frică! Avea atâtea lucruri de văzut și de descoperit!
Râsul lui Sibil se auzea în toată Pădurea și toată Pădurea râdea odată cu el!

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

13 comments on “Soricelul Sibil

  1. Anonim on said:

    Mi-a placut povestea aceasta deoarece este plina de aventuri si peripetii.
    Maria Gabriela Volosincu

  2. Multumesc mult Maria, ma bucur ca ti-a placut 🙂

  3. hxi1674 on said:

    f frumoase si sensibile povestile Flo.
    sper sa mai scrii multe altele la fel de sensibile si pline de continut.

  4. Multumesc mult ca ma citesti hxi1674! Asa o sa fac 🙂

  5. Anonim on said:

    Foarte frumoasa poveste într adevăr! ! La cat mai.multe! Mult succes și felicitări! Raluca

  6. Anonim on said:

    Superba povestea! Asa e! Schimbarea începe cu noi! Felicitări!

  7. Anonim on said:

    Superb, felicitari

  8. Citim si recitim poveștile tale,Flo!si Iduan ma întreaba din cand in cand,ia vezi,Mami,mai e vreo poveste noua?Iti multumim!! Magice,intr-adevăr!

  9. Ce ma bucur!!! Multumesc Mira! Iduan, ma scutur de praf si ma apuc din nou de Povesti 🙂

  10. Foarte frumoasă si educativă! Multumesc,Zina

  11. Ce frumos, sunt tare fericita!!! Multumesc mult!!!

  12. Geanta Cristina on said:

    Foarte frumoasa poveste! Felicitari !

  13. Multumesc din suflet!!!