Fetița Ili și Furnica


A fost odată ca niciodată,

O fetiță pe nume Ili. De când se trezea dimineața, fetița Ili era obosită și plictisită.
– Ohhh iar a venit dimineața… mormăia Ili și nu voia să se dea jos din pat.
– Ohhh iar lapte cu cereale la micul dejun… strâmba Ili din nas.

Parcă nimic nu avea gust pentru ea, totul era plictisitor și neinteresant.
– Iar trebuie să mă duc la scoală… se întindea adormită Ili.
Nu avea chef de nimic, simțea că orice face nu ajunge nicăieri. Că parcă nimic din ce făcea nu se vedea și nu i se părea important așa că nu mai făcea nimic.
– Iar trebuie să iau aceiași pantofi… bodogănea Ili.

Și pentru că nimic nu-i plăcea, parcă și hainele o strângeau și pantofii o băteau la picioare.
Trăgea ghiozdanul după ea, mergea cu capul în jos pe același drum, la aceeași școală, cu aceeași colegi. Și zilele toate îi păreau la fel, nimic nou și frumos nu o aștepta. Aproape că mergea cu ochii închiși căci știa drumul pe dinafară.

Într-o zi, cum mergea ea plictisită pe drum, Ili s-a împiedicat și a căzut în iarbă direct cu fața într-un fir de păpădie! Iar fulgii de păpădie au sărit râzând pe nasul ei și au gâdilat-o. Hapciu, a strănutat Ili uimită!

Dar ce să vezi, lângă firul de păpădie, strălucea o Lupă Magică, probabil căzuse de la vreo Zână în timp ce zbura.

Uimită, Ili a a luat încetișor Lupa Magică, a dus-o în dreptul ochilor și wooow: o lume magică a apărut în fața ei! Pe firele de iarbă străluceau mii și mii de sclipiri de lumină!

Ili a ridicat câteva fire de iarbă și a descoperit o îmbulzeală de gâze și o gălăgie de nedescris!
Iar în mijloc o furnică plictisită care abia se mișca. Furnici mici și mari roiau grăbite în jurul ei, dădeau peste ea, o împingeau care mai de care. Toate se grăbeau pline de viață să-și facă treaba importantă.

– Ohhh o Furnică! Exact ca în cărțile mele, a exclamat Ili cu ochi mari și curioși și s-a așezat mai bine în iarbă să privească Furnica prin Lupă.

Furnica… era așa ca toate furnicile, nici prea mare nici prea mică, nici prea frumoasă nici prea urâtă.
Dar un lucru era sigur: Ili dăduse peste cea mai bosumflată și nemulțumită Furnică din toată lumea!

Nici nu se trezea bine dimineața, că Furnica era deja obosită, cu ochii pleoștiți și mormăia:
– Oh încă o zi de adunat fire de nisip, iar fire de nisip…
Și abia se mișca afară din mușuroi fără nicio tragere de inimă căci zi de zi nu făcea decât să adune fire de nisip unul câte unul, asta era treaba ei.

Furnicii i se părea că nu ajungea nicăieri, că parcă stă pe loc. Pe zi ce trecea mușuroiul devenea din ce în ce mai uriaș iar ea din ce în ce mai mică!

Vedea celelalte furnici țopăind de bucurie cum se întorceau la mușuroi cu fel de fel de lucruri interesante: capete de ață colorată, bobițe dulci de zahăr, ba chiar și migdale. Unele aduceau chiar și bucăți uriașe de roșii! Altele coseau nasturi colorați găsiți pe drum. Alte furnici adunau bucăți de hârtie și vârfuri colorate de creioane și scriau cărți importante pentru furnici.

Furnica nemulțumită bodogănea cu bobița de nisip în spate:
– De ce nu fac și eu nimic special? Doar fire de nisip, fire de nisip cât vezi cu ochii…

Lăsa umerii-n jos și atenuțele atingeau trist pământul, nimic nu părea să o bucure.

– Toată ziua fire de nisip … se bălăngănea furnica obosită pe un fir de iarbă.

– Bâzzz, de ce ești obosită? i-a zâmbit o Albină din mijlocul unei flori de mușețel.

Furnica a ridicat plictisită și sătulă ochișorii negri și a oftat:
– Oh sunt blocată aici în mușuroiul ăsta plin de nisip!
– Bâzzz, dar cine te ține pe loc Furnică?
– Păi trebuie să adun nisip și iar nisip, asta mă ține pe loc, nu pot să fac nimic altceva.
– Bâzzz Dar ce altceva ai vrea să faci?
Furnicuța a ridicat ochii spre păpădii, păreau atât de sus și de înalte.
– Ce as putea să vreau? Nu știu să fac nimic altceva în afară de strâns nisip. Eu sunt doar o furnică ce adună fire de nisip pentru mușuroi.
– Pai dacă tu te vezi doar o Furnică neimportantă ce cară nisip ești doar o Furnică de nisip! Dar să-ți spun un Secret:

Tu nu ești DOAR o Furnică! Tu ești ORICE Furnică vrei să devii! Ce furnică vrei să fii?

– Cum adică?
– Mai întâi alegi ce fel de Furnică vrei să te simți.
– Dar cum să fac asta?
– O să descoperi singură, doar întreabă-te cine vrei să fii și ascultă răspunsul.
Albinuța s-a ridicat din floare, și-a scuturat picioarele de polen și i-a făcut cu mâna zâmbind:

– Tu ești singura care alege cine vrei să fii! Nimeni altcineva în afară de tine nu poate alege ce fel de furnică să devii!

Furnica a plecat și ea mai departe gesticulând din mâini și vorbind singură iar Ili o urmărea cu interes prin lupă.
– Cum adică să devin altfel de furnică? bodogănea Furnica singură.

A ajuns în fața unui strop de apă și s-a oprit. S-a aplecat deasupra apei și a rămas față în față cu imaginea ei din apă. Pentru prima dată se uita la ea și se admira în oglindă.

– Oh oare ce fel de Furnică mi-ar plăcea să fiu?
A atins apa cu antenuțele ca și cum își mângâia imaginea și a ascultat.

După un timp, a ridicat căpșorul și a zâmbit:
– Știu! Aș vrea să fiu o furnică de lumină! O furnică ce aduce lumină în mușuroi!
– Bâzzz! a revenit Albinuța! Și ca să fii o furnică de lumină, cum ar trebui să te uiți la firele de nisip?
– Hmm păi dacă eu nu as aduce fiecare bobiță de nisip, mușuroiul nu ar crește. Fiecare fir de nisip pe care îl aduc este important, este un fir de lumină!

Acum Furnica exact ce are de făcut: si-a luat umbrela de păpădie și a zburat cât de sus putea, unde nici nu visa că poate ajunge. S-a așezat confortabil și a început să adune fire de nisip strălucitoare pe care le aducea cu bucurie în mușuroi.

Dintr-o Furnica nemulțumită de nisip devenise o Furnică de lumină! Căci acum se uita la fiecare fir de nisip ca la un fir de lumină!

Intre timp, Zânuta se întorsese după Lupa pierdută. A văzut-o la fetița Ili în mână și a strigat bucuroasă:
– Oh aici era Lupa mea magică! Iți mulțumesc că ai avut grijă de ea!
Și Zâna i-a strigat din zbor:
“Lupa cu care vedem sclipirile e în ochii fiecăruia! La rădăcina unui fir ți se pare urât și neimportant dar când te uiți de deasupra totul este magic și minunat!”

Fetița Ili s-a ridicat din iarbă și și-a continuat drumul obișnuit spre casă.

Dar ce ciudat, drumul pe care mergea ea zi de zi și îl cunoștea atât de bine, îi apărea acum complet nou!
Și parcă toate în jur îi vorbeau! De cum o vedeau venind, frunzele săltau bucuroase în sus și-n jos și o salutau: “Salut Ili!” Florile își îndreptau căpșoarele galbene înspre ea și îi trimiteau parfumul lor, firele de iarbă se fâțâiau mândre înaintea ei și crengile copacilor o ridicau în sus și o săltau ca întru-un leagăn. Iar vântul îi șoptea la urechi:

Fiecare copac are o poveste, fiecare băț, fiecare frunză vorbește!

Tu hotărăști pe ce pui Lupa din ochii tai: acolo unde crezi că nu se vede nimic, e o lume întreagă de bucurie și frumusețe!

De-atunci, Ili se trezea bucuroasă în fiecare dimineață. Și-a dat seama că nu trebuia să facă nimic special sau interesant.

Căci ea era deja specială: prin ochii ei se vedea lumea toată!

Sfârșit!

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *