Despre mine


Pe cât îmi e de ușor să creez povești pe atât de greu îmi e să vorbesc despre mine. Poate pentru că abia acum încep și eu să mă uit la cine este Florina și să o văd cu adevărat.

Am 36 de ani și m-am născut în București. În mod inexplicabil, am avut de mică o pasiune pentru limba franceză pe care nu doar o „învățam” ci o „simțeam, o trăiam”.

Așa am ales liceul Școală Centrală din București unde au înflorit franceza și imaginația. Atunci m-a „auzit” pentru prima dată profesoara mea de suflet Dna Elisabeta Niculescu și m-a privit de parcă aș fi fost o minune. Apoi m-am îndreptat spre Facultatea de Științe Politice – secția în limba franceză, unde l-am cunoscut pe viitorul meu soț.

Nu am profesat în zona politică, ci primul job a fost la o firmă start-up IT unde ofeream suport tehnic clienților din Franța. Apoi, am lucrat 11 ani la o Corporație IT împletind limba franceză cu tot ce făceam.

Momentan locuiesc în Belgia și în curând voi începe să țin ateliere de povești la o școală din Bruxelles. Mi se pare incredibil de frumos cum toate alegerile și experiențele de până acum m-au adus într-un loc unde „trăiesc” limba franceză și îmi pot împlini orice vis.

Dar aceasta este partea care se vede.
Partea nevăzută este că nu aș fi Florina de acum fără toți oamenii cu care am interacționat și care au văzut în mine o minune.
Nu aș fi Florina de acum fără părinții mei care mi-au dat viață, fără mama și tatăl biologic, dar mai ales tatăl care m-a crescut de la 6 ani. Fără mama care m-a protejat ca pe o piatră prețioasă și tata care a făcut tot posibilul să nu-mi lipsească nimic, părinții mei care m-au crescut ca pe o comoară și mi-au admirat pasiunea pentru limba franceză și citit.
Nu aș fi Florina de acum fără soțul meu care de 17 ani e lângă mine, mă susține și mă încurajează în toate visele.
Nu aș fi Florina de acum fără copiii mei, cele 3 minuni ale mele (Alexandru, Andrei și Albert) care mi-au adus un „montagne russe” de emoții și trăiri.
Nu aș fi Florina de acum fără profesoara mea de suflet Dna Elisabeta Niculescu de la Școala Centrală care mă privea fascinată de felul cum vorbeam și scriam în franceză. Fără doamnele profesoare de limba franceză Isabelle Grigore și Stoica Gabriela care mi-au dăruit iubirea pentru limba franceză.
Nu aș fi Florina de acum fără Roxana care atunci când credeam că nu mai sunt nimic ea a văzut în mine Totul și nu s-a lăsat până nu m-a făcut să cred și eu asta!
Nu aș fi Florina de acum fără Aniela care mă vede un Soare, ne inspirăm una pe alta și strălucim una lângă alta.
Sunt rezultatul alegerilor pe care le-am făcut și a conectării cu toți oamenii din viața mea.

Cum au apărut Poveștile Magice
Cumva, poveștile erau în mine dintotdeauna, dar le-am dat forma de pe blog, acum 1 an și jumătate, abia după ce am început să lucrez cu mine și să mă descopăr eu pe mine. Mi se pare magic felul în care s-au materializat și efectul lor asupra mea, prin ceea ce mi-au adus mie.
Poveștile sunt în noi de când suntem mici, ne imaginăm, ne închipuim scenarii, transformăm lumea serioasă din jur într-o lume magică unde totul e posibil. Prin joc și imaginație înțelegem si integram ce vedem în jur. Toți facem asta când suntem copii, fiecare mai mult sau mai puțin, fiecare în felul lui dar toți venim cu imaginație și creativitate doar că pe parcurs uităm, la fel cum am uitat și eu.
La liceu am continuat să-mi cresc imaginația, să-mi exprim trăirile prin scris, prin compuneri în limba franceză. Si mi se părea că prind aripi, că am o putere uriașă.
Pe măsură ce am crescut, m-am angajat ca toată lumea, am devenit serioasă și am uitat de pasiunile mele până când la 30 de ani am devenit mamă. Și m-am trezit că le vorbesc copiilor mei pe limba poveștilor făcând lumea din jur mai frumoasă pentru ei.
Dar odată cu rolul de mamă a apărut și copleșirea, neputința, frustrarea de a nu fi perfectă. Și am simțit nevoia să fac o schimbare, să găsesc bucuria pierdută cândva. Atunci am găsit-o pe Roxana, cu care am început să fac dezvoltare personală, am început să lucrez cu mine și să mă descopăr ușor ușor. Iar Roxana a auzit ceva ce era în mine dar eu nu mai auzeam și mi-a pus întrebarea cea mai simplă cu putință „De ce nu scrii povești pe un blog?” Am învârtit întrebarea în minte vreo două săptămâni până când mi-am răspuns singură „De ce nu?”
Și am început jucându-mă, cu super uimire și curiozitate. Pagina de blog am creat-o imediat, nu m-am împotmolit în perfecțiune și detalii tehnice iar subiecte pentru povești erau peste tot.
Pur și simplu am fost curioasă să văd cum ar fi să scriu povești. La început mă vedeam stângace și neîndemânatică, ștergeam și scriam, căutam confirmări la mame prietene, în privirile copiilor, o poveste venea natural și ușor alta forțat și greu. Erau (și mai sunt) perioade când scriam povești una după alta și perioade de blocaj de câteva luni.
Dar ușor ușor, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că scriu din mine și pentru mine, am început să am răbdare cu mine și să mă ascult mai mult.

Și aici a apărut magia: pe măsură ce scriam și trăiam o poveste, ceva din mine se așeza, se vindeca și îmi aducea bucurie. Descoperisem că poveștile sunt legătura cu mine însămi, sunt poveștile pe care nu am știut să mi le spun când eram mică, dar pot să o fac acum pentru copilul din mine.

Acum că le-am descoperit lumina și bucuria, dorința meu pentru poveștile magice e să le dau mai departe. În Belgia sunt încă la început cu poveștile în franceză. Am aflat că aici în școli există meseria de Conteuse (Povestitoare) și tocmai mi-a apărut oportunitatea de a face ateliere de povești la o școală din Bruxelles.
Însă indiferent de forma și drumul lor, îmi doresc ca poveștile magice să ajungă la sufletele de copii și adulți, să aducă lumină și iubire acolo unde este nevoie.

Cum scriu Poveștile
Poveștile sunt peste tot, în tot ce ne înconjoară, dacă ne dăm voie să le vedem. Când sunt în starea de conectarea cu natura, cu tot ce e în jur, în starea de ascultare, de observare, pur și simplu văd lucrurile altfel, mi se pare că tot ce e în jur are ceva de spus.
Nu sunt în starea asta tot timpul dar între două drumuri de luat copiii de la grădiniță, între două conflicte cu jucării, în dansul cu și printre copiii mei, în rutina zilelor, mă opresc și mă observ pe mine și ce e în jur. Și împletesc trăirile mele cu ce observ.
Apoi notez ideile și continui plimbarea cu copiii, cumpărăturile sau ce făceam. Și când simt momentul, mă așez la calculator, cu sau fără muzică și mă conectez cu starea pe care am observat-o și am notat-o și încep să o detaliez. Uneori povestea vine brusc și curge foarte ușor, alteori o rumeg mai mult timp, îmi pun întrebări, îmi dau timp, ascult până când vine și răspunsul.
E un proces continuu, un proces de cunoaștere de sine în care cu cât sunt mai atentă și mai conștientă cu atât „văd” mai bine poveștile, le culeg, le trăiesc din nou și din nou în timp ce le scriu și îmi aduc rezolvarea, înțelegerea.
Și pentru că e un proces de oglindire a noastră, am senzația că poveștile nu se termină niciodată căci suntem o sursă inepuizabilă de povești.

Ce fac Poveștile
Copii și adulți, ne e foarte ușor să ne identificăm în poveștile și întâmplările altora (fie că sunt auzite de la prieteni, vecini, știri, din parc sau din cărți). Copiii au modul și ritmul lor de înțelegere, uneori opun rezistență când sunt certați sau li se face morală sau pur și simplu nu aud explicațiile adulților.
Dar o poveste, o poveste îi captează prin simplu fapt că vine de altundeva, de pe alt tărâm și din alt timp. Îi aduce într-o lume imaginară unde nu sunt reproșuri și așteptări în mod direct față de ei ci le aduce indirect experiența și modul de rezolvare a altor personaje.

Poveștile sunt precum semințele ce călătoresc și ajung acolo unde e nevoie iar fiecare le ascultă, le repetă în gând, le mângâie și le  îngrijește până când încolțește în mintea lui sub forma unui model de comportament.

Anul trecut începusem să le citesc la o grădiniță în România și mi s-a părut fascinant să dau viață poveștilor în mijlocul copiilor și să văd reacția lor. Apoi am fost invitată la un cerc de lectură WAHM un super grup de susținere și creștere pentru mame creat de Elena Gorun.Peste tot unde se ivea o ocazie de grup de copii, la vreo petrecere sau pur și simplu când simțeam, intram în rolul de povestitor. Mi s-a întâmplat în timp ce le povesteam, să mă conectez la emoția lor, să trăiesc intens povestea și să plâng odată cu ei. În Bruxelles am citit deja la 2 școli și a fost magic, îmi amintesc cum își priveau uimiți chipurile în oglinda pe care o adusesem, de parcă nu se mai văzuseră niciodată într-o oglindă.

Nimic nu mi se pare mai viu și mai înălțător ca a fi în mijlocul copiilor, a crește și a străluci odată cu ei.
Preluat din Interviu Florina pentru Stiricim.