Angelica și Mărgica

 
Ascultă Audio:

Angelica era o broscuță țestoasă tare strângătoare.

Toată ziua umbla singură și se agitata de colo colo să strângă cât mai multe lucruri.
I se părea mereu că nu are de-ajuns, că are nevoie de și mai mult și mai mult și era mereu în căutare de comori.

Își aduna comorile și le aranja cu grijă una câte una chiar sub carapacea de țestoasă: bețișoare, pietricele, bobițe, tot ce găsea ea mai special. Iar când găsea câte un bănuț, chiuia de bucurie și-l ascundea repede repede să nu i-l vadă cineva.

În fiecare seară, înainte de culcare, Angelica își băga căpșorul în carapace și începea să-și verifice meticulos comoara:
– Am bățul lung, bățul scurt, am pietricica mare, pietricica mică, am bănuțul auriu, bănuțul argintiu, am cele doua ghinde, am castana, am sâmburele de avocado, sămânța de dovleac, am hârtiuța albastră, am bobul de orez, am sfoara verde și am Mărgica … Oh da! Mărgica mea iubită!

Le mângâia și le iubea pe toate dar mai ales pe Mărgica albă. O primise cândva demult de la străbunica ei, o broască țestoasă foarte înțeleaptă și descurcăreață. Adormea cu Mărgica în mânuță și cu capul printre celelalte obiecte.

Pe zi ce trecea, Angelica se încărca de mai multe obiecte și se mișca din ce în ce mai greu.
– Oh ce greu e cu carapacea-n spate! sufla din greu pe drum.
Dar nu putea să renunțe la niciun obiect, le îngrămădea și le îndesa cu forța. Abia reușea să mai facă un pas că se și auzea un obiect cum se rostogolea din carapace afară iar Angelica speriată imediat îl înhăța cu gura și-l băga la loc. Abia mai avea loc să doarmă printre obiecte dar nu putea dormi decât cu ele.

Comoara creștea și odată cu ea frica de a o pierde.

De frică să nu piardă ceva, Angelica nici nu se mai ducea la plimbare cu celelalte broscuțe țestoase! Nu se mai ducea la bălăceală și nu se mai ducea să caute frunze delicioase de pătrunjel și busuioc.

Stătea ascunsă în spatele unei stânci și număra obiectele din carapace din nou și din nou. Apoi scotea capul afară și cu ochii mari observa atent în jurul ei ca nu cumva să se apropie cineva de carapacea ei. Intra în carapace și o lua de la capăt cu număratul.

Începuse să-i fie așa de frică să nu piardă toată agoniseala ei, încât toată ziua stătea nemișcată, lipită de stâncă și își păzea comoara. Îi era foame dar putea să mai reziste, comoara era mai importantă! Îi era dor de o băiță în apa caldă dar comoara era mai importantă!

Răsunau în depărtare, ca prin vis,  chiuitul și râsetele celorlalte broscuțe care se jucau și se bălăceau în râu dar nici nu vroia să le audă.

– Prostii! scrâșnea ea printre dinți.

Rămânea mai departe ascunsă după stâncă și striga încruntată spre cer:
– Pleacă Soare, e doar comoara mea! Plecați norilor curioși! Nu vă dau nicio comoară!

Celelalte broscuțe nici nu mai încercau să vorbească cu ea și să o cheme la joacă pentru că Angelica le certa și nu vroia să fie deranjată.

Dimineața, se trezea mereu speriată ca nu cumva să-i fi dispărut ceva din comoară și iar începea numărătoarea obiectelor.

Într-o zi, cum stătea ea nemișcată, aude ca prin vis:
– Căpșuni! Au apărut căpșunile! Si vede în depărtare cum toate broscuțele se îmbulzesc râzând și se răstoarnă una pe alta în joacă să ajungă la vlăstarul plin de căpșuni coapte și fragede. De când așteptau să fie coapte căpșunile…

De bucurie, broscuțele aruncau căpșunile în sus și țopăiau care prinde mai multe căpșuni apoi le mâncau cu poftă.

Căpșunile erau și preferatele Angelicăi. Dar cum ar putea ea să ajungă la vlăstar ?
Ar putea să se deplaseze până acolo dar obiectele din carapace se puteau rostogoli și risca să le piardă. Sau ar putea să le lase într-o grămăjoară lângă stâncă doar cat să se ducă să ia o căpșună. Dar era prea riscant, dacă i le lua cineva? Ar putea să roage pe cineva să-i aducă o căpșună? Nici asta nu mergea pentru că broscuțele nu mai vorbeau demult cu ea.

Cum să facă? Cum să ajungă și ea la căpșuni?
S-a ridicat și a făcut timid un pas dar a auzit obiectele imediat din carapace zdrăngănind, era prea riscant să plece.

Deja vedea broscuțele sătule și mulțumite cum se îndepărtau de vlăstarul gol. Se duceau gălăgioase spre râu să-și spele lăbuțele de sosul de căpșuni. Angelica a închis ochii tristă.
– A mai rămas o căpșună! aude o voce serioasă.
Cea mai bătrână și înțeleaptă țestoasă venise lângă ea.
– Punem pariu că ajung înaintea ta la căpșună? o provocă țestoasa bătrână.
– Haha! M-ai făcut să râd, păi tu ești cea mai bătrână dintre țestoase, abia poți să mergi, clar eu ajung înaintea ta.
– Mai vedem noi! Si țestoasa bătrână porni încet dar hotărâtă pe cărare în jos către vlăstar.

Angelica rămase uimită: Oare aș putea să ajung înaintea ei?
Mai mult curioasă, Angelica s-a ridicat din nou. A făcut un pas și încă un pas. Ca și prima dată obiectele din carapace s-au lovit unele de altele dar Angelica a continuat să meargă cu zdrăngănitul după ea. Cu ochii îndreptați spre căpșună, Angelica se împiedică și sâmburele obraznic de avocado se rostogoli afară din carapace.

– Oh vai! sâmburele meu! Dar țestoasa bătrână era cu mult înaintea Angelicăi și nu avea timp de pierdut.
– Am să vin după el mai târziu! a întors capul de la sâmbure și a continuat drumul spre căpșună.

Parcă era un pic mai lejeră acum. A prins curaj și tot urcând și coborând peste bolovanii grei, bățul mare și bățul mic s-au prelins din carapace afară. Au urmat pietricica mare și pietricica mică. Angelica nici n-a băgat de seamă când bănuții au sărit din carapace și s-au izbit de scoarța unui copac. Castana și ghindele au ajuns în farfuria unei veverițe, sămânța de dovleac s-a înfipt în pământ ca o săgeată, sfoara verde s-a agățat de codița unui iepuraș iar bobul de orez s-a ascuns după un fir de iarbă.

Doar Mărgica săltăreață mai rămăsese și făcea zgomot în carapace.
Angelica se simțea atât de ușoară acum, îi plăcea noua senzație de libertate și putere.
A ajuns în dreptul țestoasei bătrâne, a prins viteză din ce în ce mai mare, și-a luat avânt de pe o stâncă și a sărit direct cu dinții ei puternici în căpșună.

Țestoasa bătrână a ajuns și ea din urmă gâfâind și a aplaudat-o:
– Adevărata comoară nu este în carapace! Ci în ceea ce poți tu să faci! Ai reușit să zbori până la căpșună!

Angelica se simțea atât de liberă și fericită!
– Acum nu mai am nevoie de nimic din carapace!

A scos Mărgica albă din carapace și cu zâmbetul pe buze a azvârlit-o înspre cer.
Mărgica s-a înălțat sus, tot mai sus, apoi a căzut cu un mare pleosc în apă. Stropi mari de apă au sărit pe năsucul Angelicăi.

Acum era așa de ușoară încât putea să se cațere pe trunchiul de copac din apă și să zboare printre fluturi!
Angelica și-a dat seama că adevărata comoară este ceea ce poate ea să facă!