Scăunelul blocat

Ascultă Audio:

A fost o dată, undeva, cândva,

O fetiță mică cu ochi mari pe nume Ana. Dintotdeauna, Ana parcă era urmărită la tot pasul de o Voce Mare care o oprea și o bloca brusc la fiecare mișcare.

Când Ana se ridica pe vârfuri să ia o cană de pe masă, nici nu punea bine mână pe cană, că se și auzea Vocea puternică de sus:
– Nuuuu!!! Nu așa! Ia paharul de plastic!
Mânuțele Anei se mutau nehotărâte când pe cană când pe pahar, se încurcau, se fâstâceau și răsturnau și cana și paharul. Iar Ana rămânea cu mâinile goale și privirea fixă pe masă.
Nu mai voia nimic…

Când deschidea sertarul de la dulap să scoată ceva, Vocea imediat o oprea:
– Nuuuu!!! Nu așa! Nu sertarul de sus! Deschide sertarul de jos!
Și sertarele zici că o luau razna, se închideau și se deschideau zgomotos când cel de sus când cel de jos! Ochii Anei se pierdeau în sertarele pline și iar nu mai voia nimic.

Când se îmbrăca, nici nu-și băga bine căpșorul în bluza cu nasturi, că se și auzea:
– Nuuuu!!! Nu bluza asta, cealaltă bluză!
Și bluzele începeau să se agațe între ele, mânecile se ascundeau înauntru și căpșorul Anei nu mai nimerea nicăieri.

Iar când termina de legat șireturile de la pantofi, Vocea imediat începea:
– Nuuuu! Nu pantofii cu șiret, ceilalți pantofi!
Degetele se încurcau în șireturi, șireturile se înnodau, pantofii se agățau între ei și picioarele Anei rămâneau tot goale. Nu mai voia nicăieri.

O dată, Ana lucrase foarte mult la un colaj. Decupase cu atenție și răbdare pălăria și piciorul unei ciuperci roșii, îi pictase bulinele albe cu degetele și lipise iarba verde din jur fir cu fir. Când a terminat, era toată numai un zâmbet și a ridicat bucuroasă foaia în sus.
– Nuuuu! Nu așa! a suflat cu putere Vocea înspre foaie.

Foaia s-a desprins din mânuțele mici, a plutit foșnind ușor în aer și s-a lipit tăcută pe podea.
Nu mai voia acum niciun colaj.

Alta dată, Ana se străduise tare mult să facă o compunere. Cuvintele erau scrise frumos în caiet și de-abia aștepta să citească. A citit cu emoție așteptând să audă ceva ce nu auzea niciodată. Căci Vocea a tunat din nou:
– Nuuuu! Nu așa!
Caietul a tresărit în sus, s-a fâstâcit și și-a închis brusc coperțile!
Nu mai voia să scrie nimic.

Azi Ana făcuse curat în clasă și admira bucuroasă cum stau toate lucrurile frumos aranjate. Când Vocea a izbucnit după ușă:
– Nuuuu! Nu așa! Asta nu aici, acolo! Asta nu acolo, dincolo! Stai pe Scaun!

Ana s-a trântit pe un Scăunel, și-a încrucișat brațele și picioarele și nu a mai vrut nimic.
– Nimic din ce fac nu e bine… oftă obosită Fetița și ațipi suspinând pe Scăunel.

În timpul somnului, i se păru că aude Scăunelul legănându-se și scârțâind trist:
– Oh iar s-a pus cineva pe mine și sunt blocat! De ce nu sunt lăsat odată în pace?
– Cum??? Un Scaun care vorbește? a făcut ochii mari și uimiți Ana. De unde vii?
– Oh, vin dintr-un Atelier de tâmplărie unde am fost construit, montat și pictat nou-nouț. Apoi am așteptat nerăbdător să văd în ce loc voi ajunge căci toate scaunele nou-nouțe trebuie să ajungă undeva.
– Si ce s-a întâmplat? a întrebat curioasă Ana.
– Mare mi-a fost bucuria când am fost transportat într-un magazin de mobilă, plin cu multe alte scaune, mese, canapele și dulapuri. Eram pentru prima oară într-un magazin de mobilă, eram uimit de tot ce vedeam și aș fi vrut să zburd de bucurie. Îmi venea să sar peste alte scaune, să mă balansez înainte și-napoi, să ating mesele și să ridic covorul în sus. Dar brusc toate scaunele din jurul meu au început să scârțâie urât la mine:

– Nuuuu! Nu așa!
– O să vină Vânzătorul și dacă vede ce faci, cine știe unde te va duce… șopteau toate îngrijorate.
– Dacă o să te arunce la gunoi?
– Sau o să te rupă-n bucăți și o să te azvârle afară… râdeau altele de el.
– Sssssst Liniște!!! a scârțâit zgomotos cel mai mare dintre scaune. Un Scaun trebuie să stea cuminte și nemișcat!
– Și ce ai făcut? a întrebat cu ochii larg deschiși Ana.
– Nu am mai scos niciun sunet. Pe zi ce trecea, eram din ce în ce mai speriat, îmi înfigeam picioarele-n podea și stăteam cât de nemișcat puteam. Nu trebuia să scot niciun scârțâit că cine știe ce mi se putea întâmpla…
– Și apoi?
– Ceva tot s-a întâmplat, căci într-o dimineață, am fost cumpărat și adus aici în Școală, într-o clasă plină de copii.
– Și iți place aici? întrebă Ana.
– La început tremuram retras și rușinat și mă lipeam de peretele clasei. Iar când cineva se apropia de mine, tresăream din toate șuruburile mai să cad pe spate.

În pauze e cel mai groaznic. Ce îmbulzeală de piciorușe în jurul meu, ce gălăgie! Chiote de copii și scârțâieli de scaune colorate!

Copiii sar pe mine, când unul, când altul, când mai mulți deodată.
Uneori sunt prins într-un trenuleț de scaune, mă împing, mă smucesc în stânga și-n dreapta până când sunt răsturnat cu picioarele-n sus. Alteori sunt băgat într-un turn de scaune, strivit și blocat până cad și celelalte scaune vin peste mine.

Mă trezesc cu fel de fel de mărgele, abțibilduri și lipici pe mine! Am caramele lipicioase pe spătar, urme de ciocolată și sunt stropit cu mâncare, apă sau acuarelă.

Abia când copiii ies afară în curte, respir și eu ușurat. Dar nici nu apuc bine să mă dezmorțesc, că o Doamnă începe să mă ia pe sus de spătar, să mă șteargă repede peste tot, să spele pe sub mine și să mă mute de colo colo pe podeaua udă.
– Bietul Scăunel, îl mângâie Ana pe spătar.
– Niciodată nu sunt lăsat în pace! Toți mă pun unde vor ei, se așează pe mine și ma blochează iar eu nu pot să fac niciodată ce vreau!

– Ha Ha o Fetiță blocată pe un Scăunel blocat! scârțâi vesel o Măsuță plină de acuarelă și pete de dulceață!

– Cum??? Acum și o Masă vorbește? făcu ochii și mai mari Ana!

Și Masa continuă:
– Știi Scăunel cu cât vrei sa scapi mai tare, cu atât ești mai alergat! Și cu cat mai blocat te simți cu atât mai blocat devii!
– Nu înțeleg, a răspuns Scăunelul.
– Uită-te bine în jurul tău și observă! Ce vezi?
– Hmm … o clasă de copii într-o școală…
– Exact! O școală unde copiii vin să descopere lucruri noi, să creeze și să se joace. Ei nu sunt aici ca să te deranjeze și să scape de tine, ci să crească mari și să se bucure!
– Oh nu m-am gândit la asta, a șoptit Scăunelul.
– Spune Scăunel, ce-ți dorești tu? a întrebat Masa.
– Să fiu lăsat în pace și să stau singur!
– Îți aduci aminte când ai apărut în Magazinul de Mobilă? i-a zâmbit Măsuța. Ce voiai atunci?
– Oh … eram tare curios și voiam să zburd de bucurie în toate părțile …
– Exact! Ai venit ca să simți bucuria și să descoperi viața! Am să-ți spun un Secret:

“Ceea ce tu alegi să crezi și să simți despre tine, asta devii!”

Și Masa l-a privit cu drag:
– Ești un Scăunel minunat! Nimeni și nimic nu există degeaba! Fără tine, lumea întreagă și clasa de copii nu ar fi fost la fel!

Imagine preluata de aici.

Chiar atunci, Fetița Ana s-a trezit brusc din vis. Scaunul se balansa ușor lângă Măsuța cu pete de acuarelă.

– Ce vis ciudat … a spus ea încetișor, uitându-se când la Scaun când la Masa de desen. Deci eu sunt cea care simte că nimic din ceea ce fac nu e bine… Dar tot eu pot să aleg să simt altceva!

S-a ridicat de pe Scăunel zâmbind și s-a luminat la față căci îi venise o idee.
A luat un tub cu soluție de săpun, a deschis capacul și a început să sufle cu putere:

– Atunci aleg să simt bucuria și iubirea! a început ea să sară după baloanele de săpun și să țopăie bucuroasă.

Iar Scăunelul pentru prima oară scârțâia de emoție și bucurie când baloanele de săpun se spărgeau pe el!

Fetița blocată și-a dat seama că ești liber cu adevărat nu doar când alegi ce cană sau pantofi să iei ci atunci când alegi ce Voce vrei să auzi!

A înțeles că acea Voce care o bloca uneori e doar o Voce supărată ca un ecou al altor Voci mai vechi care se credeau și ele blocate și nu aflaseră că pot alege să simtă bucuria.

Căci indiferent ce spuneau alte Voci, ea alegea să-și asculte propria Voce care răsuna în interiorul ei ca un cântecel: Sunt o Minune și o Bucurie a Vieții!