Lula Libelula


Ascultă Audio:

Era pentru prima oară când Lula libelula pleca fără părinții ei.
Venise vremea când Lula trebuia să-și ia zborul și să se descurce singură ca orice libelulă mare.

Dar cum?
Se gândea cu groază la ziua-n care-și va lua rămas bun și va fi de una singură în zbor. Pe unde s-o apuce? Unde să se ducă? Ce va mânca? Dar mai ales cum se va feri de pericolele care erau la tot pasul?

Pânze de păianjen de care te puteai lipi dacă nu erai atent, broscuțe pofticioase care te pândeau și păsările amenințătoare de deasupra. Cine o va apăra de libelule mai mari care o necăjeau uneori?

De obicei, libelula mami și libelula tati se ocupau de toate iar ea doar ii urma. Hotărau pe unde să zboare, pe ce flori să se odihnească, unde să caute de mâncare, o fereau de pericole și îi spuneau cam tot ce trebuie să știe o libelulă.

Știa o grămadă de lucruri, dar de făcut nu le făcuse niciodată.

Dar azi, azi era ziua cea mare și Lula trebuia să zboare singură.

A dat repede repede din aripioarele transparente și și-a luat zborul, să nu o vadă nimeni cât ii e de frică și cât de tare tremură. Abia a spus pe fugă un “La revedere” că și-a și luat zborul fără să se uite încotro se îndreaptă.

Ochii mari îi erau atât de plini de lacrimi, cât pe ce să se izbească de obrazul unei fetițe, la fel de neatentă ca ea.

Când s-a îndepărtat destul de mult de celelalte libelule, a vrut să se oprească undeva și să plângă.

Dar uitându-se în jur, nu se putea hotărî unde să aterizeze.
Într-o parte niște fire de iarbă râdeau cu burta la soare! În altă parte, un petic cu iarbă scurtă și înțepătoare!

Acolo erau niște păpădii încrezute care-și legănau căpșoarele pufoase! Dincolo niște lalele roșii păzeau serioase grădina!

Acolo fire lungi de iarbă pe care se rostogoleau buburuze ca pe un tobogan. Dincolo firicele de iarbă își înălțau curioase vârfurile deasupra bordurii.

Lula se învârtea de colo colo și nu se putea hotărî unde să se așeze. Oare pe gardul plin cu flori roz și parfumate sau pe frunzele de iederă sau poate pe brăduțul mic cu muguri?

Zbura în cercuri de la o frunză la alta, de la o floare la alta până când n-a mai știut de ea, a luat-o amețeala și nu a mai vrut să aleagă nimic.

Aproape că s-a azvârlit pe primul lucru care i-a ieșit în cale: o bucățică albă de hârtie căzută la marginea gardului.

Când a atins hârtia cu piciorușele ei, a observat cum umbra ei se așterne pe hârtia albă și caldă ce strălucea în soare.

Și a rămas așa, nemișcată, în umbra ei de Libelulă. Nu mai voia să știe nimic, să aleagă nimic, doar să stea în umbra ei.

Nu-și mai văzuse umbra până atunci, era pentru prima oară când se uita la umbra ei!

Si ce ciudat… când ridica un picioruș, se ridica și umbra piciorușului, când își legăna antenele micuțe, umbra antenelor se legăna pe hârtie, când bătea din palme, umbra bătea și ea din palme.

Era pentru prima dată când cineva făcea ce voia ea!

Din acel moment și-a iubit umbra! Iar umbra a iubit-o pe ea!
Și nu s-a mai simțit singură!

Iar umbra a început să-i vorbească:
– Ești o libelulă minunată, eu sunt mereu cu tine și o să te descurci peste tot!

Iar Lula repeta “Sunt o libelulă minunată și o să mă descurc peste tot!”.
De bucurie a început să țopăie pe hârtie și umbra odată cu ea!

– Este doar o schimbare, o să fie minunat! râdea umbra și Lula repeta țopăind “O să fie minunat”.

– Hei mă înveți și pe mine să țopăi așa? se auzi deodată un Fluture agățat pe gard.
Lula a făcut un salt de pe foaie până la Fluturaș, mândră că putea să-i arate cum să țopăie. Apoi și-au luat zborul chicotind amândoi până în grădina de peste gard. Au țopăit pe narcise până le-au smotocit pe toate iar narcisele strigau îmbufnate: – Mai încet, că-mi deranjați petalele! S-au aruncat peste pernuțele pufoase ale păpădiilor și au sărit pe ele de le-au mers fulgii! S-au alergat unul pe altul până când au căzut obosiți într-o lalea mare și răcoroasă.

Umbra Lulei i-a șoptit atunci :
– Călătoria asta ți-a adus un prieten nou.
– Să mergem mai departe, să vedem ce mai descoperim! a strigat încântată Lula. I-a mulțumit fluturașului pentru jocul minunat și și-a luat zborul cu avânt și curaj.
– Încotro vrei să mergem acum? a întrebat-o umbra ei?
– Acum știu ce vreau, a răspuns Lula. Vreau să mă îmbrac într-o haină cu perluțe de rouă!

A zburat toată ziua în razele de soare, jucându-se cu umbra ei, desenând pe petale de flori și țopăind cu alte libelule.
Când s-a înserat, s-a așezat pe un fir de iarbă, obosită dar mulțumită si bucuroasă. Si a adormit cu umbra ei, în lumina lunii.

Când s-a trezit dimineața, a deschis ochii încetișor și ochii i s-au umplut de sclipiri de bucurie! Nu-i venea să creadă: aripioarele ei transparente erau pline de perluțe de rouă! Libelula strălucea toată în lumina dimineții!

“Ți-ai ales locul perfect! Ești o libelulă minunată!”  i-a șoptit umbra.

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *