Păianjenul NuPot

Ascultă Audio:

A fost odată ca niciodată,

Un păianjen mic mic, cu ochi mari care se tot străduia să țeasă o pânză pe stâlpul unui felinar. Ici colo erau pânze începute de el dar niciuna terminată.

Orice păianjen știe că dimineața, când răsare soarele și se stinge felinarul, e timpul să doarmă sau să se relaxeze. Iar seara, când se aprinde felinarul, fiecare păianjen se trezește, își strânge vechea pânză și face prăjituri rotunde din fire.

Apoi își mănâncă prăjiturile cu poftă și începe, plin de energie, să țeasă o pânză nouă.

Dar păianjenul cel mic cu ochi mari se plângea tot timpul.
Când trebuia să strângă firele de pânză și să facă prăjituri, se smiorcăia întruna:
– Oh e prea greu pentru mine! Nu pooot!!!

Când avea teme de făcut pentru școală, de creat un colaj cu ațe și bobițe de rouă, de lipit fire de pânză pe frunze sau de calculat firele din mai multe pânze, se făcea și mai mic și se văita:
– Oh e prea greu pentru mine! Nu pooot!!!

Când venea seara și era timpul să fabrice fire, să le lipească între ele și să-și țeasă pânza, iar se tânguia:
– Oh e prea greu pentru mine! Nu pooot!!!

Toată noaptea se plângea că lui nu-i iese pânza și că el nu poate nimic!
Așa că, i-a rămas numele Păianjenul NuPot.

Se făcea ghem îmbufnat în mijlocul celor opt picioare lungi și nu se mai mișca deloc. Doar ochii mari și umezi se învârteau ca niște biluțe negre, urmărind pânzele perfecte ale celorlalți păianjeni.

Credit foto: Shutterstock

Iar dimineața îl găsea atârnat într-o harababură de ațe.

Până la urmă, se scutura de firele rupte, întorcea spatele la bucata de pânză neterminată și pleca mai departe pe stâlpul de felinar.

Păianjenul Nupot era un păianjen foarte gânditor așa că se gândea tot timpul: cum să facă și el o pânză de unul singur, i se părea ceva imposibil.

S-a gândit să-și roage părinții sau prietenii de pe stâlp să o facă pentru el dar niciun păianjen nu are voie să țeasă pânza altui păianjen! E o regulă știută de toți păianjenii!

S-a gândit să renunțe la pânză, putea să locuiască și altundeva! Auzise că alți păianjeni locuiau în copaci, pe apă, în pământ sau chiar în casele oamenilor și nu aveau nevoie de pânză. Dar aici pe felinar, nimeni nu mai văzuse un păianjen fără căsuță din pânză.

Ba chiar s-a gândit și să fure pânza unui alt păianjen! A pândit ore în șir un păianjen în timp ce-și construia căsuța, așteptând să fie gata și să i-o fure când nu era atent. Dar și-a adus aminte că nicio pânză nu poate ține un păianjen dacă nu e făcută de el însuși.

Cu gândurile astea multe, se balansa îngrijorat pe două fire strâmbe pe care abia reușise să le îmbine într-un leagăn.

Păianjenul poștaș care tocmai trecea pe acolo s-a împiedicat de un rest de pânză.

Credit foto: Shutterstock

– Oh, cine și-a lăsat pânza asta neterminată? bodogăni el, ridicându-se și scuturându-se de fire. Când s-a uitat mai bine, o grămadă de pânze începute și neterminate fluturau peste tot pe felinar. L-a văzut pe Păianjenul NuPot cum se legăna îngândurat și s-a apropiat de el:

– Dar dacă nu ai mai renunța la pânza începută, ce ai construi?

Păianjenul NuPot, cu ochii pe jumătate închiși, repetă în șoaptă:
– Dacă nu aș mai renunța, ce aș construi? Dacă nu aș renunța, ce aș construi?
Până când adormi, atârnat în leagăn. Și în timpul somnului, visa și zâmbea. Visa că reușise să-și țeasă pânza până la capăt, că pânza lui era ca un castel înalt cu multe etaje și un turn strălucitor în vârful felinarului.

Când s-a trezit seara din vis, ochii lui străluceau în noapte:

– Știu! Dacă nu aș mai renunța, aș țese un castel de pânză până în vârful felinarului!
Dar și-a adus repede aminte că el nu poate nimic și iar a început să plângă:
– E prea greu!!! Cum să fac eu o pânză în vârful felinarului? Îmi trebuie atâtea ațe… e așa de sus, e așa de greu… Nu pot!!!

Păianjenul poștaș care se întâmpla să treacă din nou pe acolo, l-a auzit plângând și l-a pufnit râsul:

– Cum să zici că nu poți, dacă nici nu ai încercat?
– Ba da! Chiar am încercat dar nu-mi iese, nu știu cum…
– Ai încercat cu un plan?
– Cum adică un plan? a întrebat uimit Păianjenul Nupot.
– Nu poți ajunge nicăieri dacă nu hotărăști unde vrei să ajungi și cum să ajungi acolo! Și poștașul a scotocit în geanta lui mare cu scrisori și a scos ceva.
– Uite, o foaie frunză și un creion băț ca să scrii planul.
– Dar cum să scriu un plan? Poți să-l faci tu pentru mine?
– Haha! Cine vrei să trăiască în locul tău? Tu ești singurul care știe unde vrei să ajungi. Și tot tu ești singurul care știe cum să ajungi acolo! Iar poștașul a plecat grăbit mai departe să ducă scrisorile la destinație.
Păianjenul Nupot a luat întrebător frunza și creionul bețișor. S-a uitat lung la ele și a repetat în șoaptă:

Credit foto: Shutterstock

– Eu sunt singurul care știe unde vreau să ajung! Și tot eu sunt singurul care știe cum să ajung acolo… Oare unde vreau să ajung? Ce vreau să țes?
Și-a ridicat ochii înspre vârful felinarului care părea atât de sus apoi i-a plecat spre frunza goală. Se uita când la vârful felinarului când la frunză și iar se întreba:
– Oare unde vreau să ajung? Ce vreau să țes?

Și încet încet, a început să deseneze cu bețișorul pe foaia frunză. Când a terminat, a ridicat frunza și a privit-o zâmbind: era cel mai frumos castel din pânză de păianjen!

– Aici vreau să ajung! Și și-a ridicat ochii mari și curioși spre vârful felinarului aprins care acum părea mai aproape. Și parcă deja se vedea sărind și râzând pe castelul de pânză, sus, în lumina felinarului.

Era atât de nerăbdător să termine încât s-a apucat imediat de treabă! Scotea fire de ață în toate părțile, le răsucea, le împletea în grabă, sărea de la unul la altul de zici că era un titirez de ațe!
Dar nu știu cum, toate se destrămau, se rupeau și tot ce rămânea în urma lui erau niște ațe deșirate. Se uita blocat la fire și nu știa cum să le repare, cum să le lipească. Altele noi ieșeau din ce în ce mai repede și nu știa cum să le controleze, nici ce să facă cu ele.

Și cu cât se mișca mai repede, cu atât firele se încurcau între ele, săreau în toate părțile, se rupeau și ieșea o pânză încâlcită cu găuri mari cât pumnul.

– Oh tot nu-mi iese! Știu ce vreau dar tot nu pot! Se făcea el mic mic și se agăța de singurul fir rămas.

Păianjenul poștaș care mergea de-a lungul stâlpului, îl zări agățat și plângând pe fir.

– Un păianjen nu-și face niciodată pânza la repezeală și nici la întâmplare! Să țeși propria pânză e o artă!
– Și cum să fac?
– Pare greu micuțule, pentru că planul tău e prea mare și tu te simți prea mic.
– E foarte greu…
– Spune-mi, poți să mănânci o prăjitură imensă dintr-o dată?
– Nu… doar dacă o împart în bucățele mai mici.
– Exact! În câte bucățele mici poți să împarți planul tău astfel încât să fie ușor de făcut? Și păianjenul poștaș a plecat grăbit mai departe.

Păianjenul NuPot a luat din nou frunza cu planul și l-a privit lung. Era un plan foarte mare să facă un castel în vârful felinarului.
– Cum aș putea să împart totul astfel încât să fie ușor de făcut? s-a întrebat el în șoaptă.
Și a așteptat. Se uita când în sus la felinar, când în jos la frunză, iar mai suspina, iar mai aștepta. Până când a venit răspunsul și a început să scrie cu liniuță:
– Planul este să țes un castel din pânză până răsare soarele.
– Pasul unu: fac un fir la stânga. Pasul doi: fac un fir la dreapta. Pasul trei: fac un fir în față. Pasul patru: le leg între ele. Pasul cinci: țes firul pentru etaj. Pasul șase…
– E ușor! Strigă el dintr-o dată, uitându-se la planul clar și simplu!

Acum știa ce are de făcut! Urmărea pașii de pe plan și se mișca atât de ușor de parcă dansa!

Pas cu pas, fir după fir, construia etaj după etaj iar picioarele forfoteau de nerăbdare în timp ce făcea ultimele noduri. Era aproape să-și vadă pânza terminată.

Când deodată, o furtună se porni brusc! Vântul îi luă pânza pe sus și o învârti pe toate părțile până o înfășură în jurul stâlpului.

– Oh degeaba muncesc, tot nu-mi iese!
Și atâta a plâns bietul păianjen de nu mai știai care-s picăturile de ploaie și care-s lacrimile lui.

A doua zi de cu seară, a luat-o de la capăt și mai grăbit, sperând să termine odată! Nu mai avea răbdare, știa cum să facă, putea să o facă, nu mai avea timp de pierdut!

Dar nici nu începu bine să scoată firele, că o vrăbiuță zbură ca o săgeată aproape de el, mai să-l atingă. Păianjenul își pierdu echilibrul și căzu pe spate, rupându-și pânza!
– Vrăbii nesuferite! Iar trebuie să o iau acum de la capăt!

Și parcă dinadins mai zbură o vrăbiuță, apoi alta și alta. Ciripeau râzând și îi umflau firele de-l lua amețeala!
– Vrăbii nesuferite! Striga el, mereu surprins și o lua de la capăt.

Dar nici nu reuși bine să termine primul etaj, că vede o umbrelă luată pe sus de vânt cum se îndreaptă cu viteză înspre pânza lui. Cu ochii mari și speriați, urmărea umbrela cum se apropie din ce în ce mai mult. Și nu-i venea să creadă cum umbrela se înfige direct în pânza lui, îi jumulește aproape toată pânza și o azvârle franjuri pe trotuar.

– Oh iar trebuie să o iau de la capăt!

Și ce forfotă în jurul lui, oameni grăbiți pe drum care se îndreptau spre casele lor. Claxoane de mașini care-l făceau să sară în sus și să-și găurească pânza. De zici că lumea toată îl împiedica și îl bloca să-și țeasă pânza!

Cu ochii mari și umezi, cu picioarele nemișcate, privea cum trece din ce în ce mai puțină lume pe stradă, cum fiecare se duce ușor ușor la căsuța lui.

Își mută apoi privirea spre ațele rupte și neterminate din jurul lui:
– Iar o sa dorm prost dimineața…

Se ghemuia cum putea în colțișorul rămas de fire, se legăna și se ciocnea de sticla rece a felinarului. Își vedea chipul trist în felinar și dădea din cap:
– Sunt singurul păianjen fără pânză ….
Ca în fiecare seară, plângea pe fărâma de pânză crezând că nimeni nu-l aude. Ca în fiecare seară, luna îi lumina bucățica de pânză țesută dar el nu avea ochi decât pentru ce nu era construit.

Credit foto: Shutterstock

– Hei! Lipsește ceva! Îi strigă păianjenul poștaș care era în trecere.
– Ce mai lipsește acum? Știu ce vreau să construiesc, am planul cu pași, știu cum dar tot nu reușesc…
– Atunci când vrei să ajungi undeva, nimeni și nimic nu te poate bloca!
– Ba da! Uite că vântul mă blochează și vrăbiile și umbrelele, mașinile și oamenii!
– Tu singur te ții în loc și te blochezi, căci te uiți doar la ce nu ai construit încă! Spune-mi, te-ai oprit vreun pic și te-ai uitat la ce ai construit până acum?
– Nu știu… cred că m-am grăbit să termin pânza cât mai repede…
– Exact! Te-ai grăbit și te-ai uitat doar la ce nu era construit! Dar ai uitat să privești și să te bucuri de tot ce ai făcut până acum, de fiecare fir țesut, de fiecare pas cât de mic! Căci ține minte: mulțumirea și bucuria atrag mulțumire și bucurie!

În noaptea următoare, Păianjenul a început din nou să lucreze. De data asta, nu se mai grăbea să termine. Ba chiar i-a venit o idee: la fiecare fir țesut, la fiecare nod făcut, se oprea și anunța vesel:
– Pauză de bucurie!
Apoi, lua câte o bobiță de rouă și o lipea la capătul firului terminat.
– Încă o bobiță de bucurie! respira el mulțumit și își admira mândru pânza plină de bobițe de rouă. Și pânza creștea și mai mult.

Când a fost gata, a pus ultima bobiță de bucurie în vârful castelului!
Și woow ochii lui mari și negri s-au umplut de sclipiri de bucurie: în fața lui se înălța un castel uriaș din pânză de păianjen care strălucea în lumina felinarului.

Credit foto: Shutterstock

S-a așezat în mijloc și a început să sară în sus ca pe o trambulină iar bobițele de rouă săreau odată cu el și cădeau pe căpșorul lui, ca o ploaie de bucurie!

Când a venit dimineața și soarele a răsărit, nu i-a venit să creadă: pânza lui era ca o fereastră deschisă înspre cer!

Acum nu se mai simțea Păianjenul NuPot ci devenise Păianjenul PotOrice căci și-a dat seama că el nu țese doar o pânză de păianjen ci o fereastră de bucurie înspre cer!

Credit foto: Shutterstock

Se spune că, atunci când avem un vis care ni se pare prea mare, să ne oprim în dreptul unei pânze de păianjen și să-i șoptim visul nostru. Căci pânzele de păianjen sunt ferestre care prind visele oamenilor și le trimit spre cer ca să le împlinească!

Credit foto: Shutterstock