Lucrurile pierdute

Ascultă Audio:

A fost odată ca niciodată,

Un băiețel mare dar parcă tot mic, care nu știu cum, pierdea tot timpul lucruri.
Penare, creioane, caiete, nu era zi în care să nu piardă ceva!

Într-o zi și-a pierdut pantofii la ora de sport. A trebuit să se întoarcă acasă cu cipicii de sport! În altă zi și-a pierdut și ghiozdanul! Iar altă dată a venit acasă fără hăinuță.

– Nu ești deloc atent! îl certau cei din jur.
– Cum poți să fii asa uituc? Într-o zi o să te uiți și pe tine!

Nici el nu știa cum se întâmpla, pur și simplu parca lucrurile nu rămâneau la el! Acum erau aici, acum dispăreau.

Odată când era în parc și se juca, a surprins în ultima secundă cum hăinuța lui aluneca pe banca în jos. Cu coada ochiului vedea cum firele de iarbă legănau haina și o mutau de colo colo iar vântul o sufla cat pe ce s-o ia pe sus. Noroc că a prins-o la timp și a luat-o pe el să fie sigur că nu-i mai scapă.

Devenise atât de temător să nu-și piardă lucrurile sau să i se fure încât era numai cu ochii pe ele.

– Oare unde se duc toate lucrurile pierdute? se întreba el înainte să adoarmă.
Dar cel mai frică ii era să nu se piardă pe el însuși și să ajungă un obiect pierdut.

Se tot întreba cum să facă să nu mai piardă lucruri. Se gândea să-și lege lucrurile cu o sfoară de el dar asta l-ar fi împiedicat să meargă. Sau mai bine să se lege pe el de un scaun sau o bancă dar cum s-ar mai fi mișcat? Asa că toată ziua era agitat și temător. Nu se putea concentra la ore, nu se putea juca liniștit și gândul ii fugea mereu în altă parte.

Și cu cat se gândea mai mult să nu-și uite lucrurile, cu atât le uita mai tare. Uneori se întâmpla să le găsească și răsufla ușurat, însă de cele mai multe ori, nu le mai găsea niciodată.

Dar plușul lui, ursulețul lui de pluș n-o să-l piardă niciodată! și îl strângea tare tare în brațe.
Îl lua cu el peste tot și nu-l pierdea din ochi!

Într-o zi, când se plimba prin pădure, a pus ursulețul pe creanga unui copac să poată aduna mai ușor frunze.

Cu ochii după frunze, pas după pas, cărare după cărare, a continuat drumul lăsând ursulețul în urmă.

Copacii foșneau și îl priveau cum se îndepărtează. O coțofană pândea curioasă și fixa ochii strălucitori ai ursulețului.

Când și-a adus aminte de ursuleț, băiețelul a luat-o la fuga într-un suflet spre copacul unde știa că-l lăsase dar… ursulețul nu mai era acolo. A început să-l caute peste tot, printre frunzele de pe jos, pe trunchiurile de copaci, prin tufișuri dar nici urmă de ursuleț. Nu-i venea să creadă că și-a pierdut chiar plușul lui preferat. Cum o să se întoarcă acasă fără ursulețul lui?

Se așeză pe trunchiul unui copac plângând:
– De ce pierd toate lucrurile și nu am nimic?
Deodată auzi un foșnet venind dinspre tufișurile din spate, întoarse capul și zări urechile ursulețului cum săltau și se îndepărtau.
– Hei! E ursulețul meu! Dă-mi-l înapoi! Și se năpusti spre tufiș.

Un omuleț mic cu fes roșu fugea de mânca pământul cu ursulețul săltând pe umeri.

Din câțiva pași mari, băiețelul ajunge în spatele omulețului și întinde mâna.

Aproape că simte blănița pufoasă cum ii gâdilă degetele, dă să apuce urechile când deodată picioarele îi alunecă pe un tobogan de iarbă.

Se îndreaptă cu viteză spre scoarța tare a unui copac uriaș și intră direct în scorbura de la baza copacului.

Se rostogolește ca o minge în urma omulețului pană se izbește de un cufăr uriaș!

Omulețul cu fes roșu azvârle ursulețul în cufăr și o ia la fugă spre ieșirea din scorbură :
– Hihi mă duc să mai găsesc lucruri pierdute!

Băiețelul își scutură hainele de praf și pământ, se ridică încet încet și se apleacă peste marginea cufărului. Ochii i se luminează și începe să țopăie:

– Ursulețul meu! L-am găsit! Și uite și hăinuța mea! Și ghiozdanul! Și penarul meu! Iupii le-am găsit! Uite și pantofiorii mei! Și mașinuța, toate lucrurile mele sunt aici!

– Vrei să spui lucrurile mele! Rânjește un spiriduș înfoiat într-o haină multicoloră. Eu le-am găsit! Acum sunt ale mele!
– Nici gând! Sunt ale mele! Doar ale mele!
Se apleca hotărât peste marginea cufărului sa le prindă dar oricât de tare se întindea nu reușea sa le atingă și fundul cufărului părea că se îndepărtează din ce în ce mai mult, parca era un cufăr fermecat.

– Haha! Lucrurile care ajung în cufărul obiectelor pierdute nu se mai întorc niciodată la cel care le-a pierdut! Lucrurile pierdute sunt ale celui care le găsește!

– Oh nu! Nu pot sa cred! Se prăbuși băiețelul lângă cufăr. Le-am găsit dar tot nu pot să le iau înapoi!
– Nu poți să le iei pentru că nu mai sunt ale tale! Pentru ca un lucru să devina al tău, trebuie să dai ceva în schimb pentru el! Ceva important pentru tine! Toate lucrurile pierdute de fapt nu erau ale tale.
– Vreau ursulețul meu! Cum pot să-l iau înapoi?
– Va deveni al tău numai dacă aduci altceva în schimb, ceva ce construiești tu însuti, ceva ce este important pentru tine. Dacă nu este ceva important pentru tine sau nu e făcut de tine, nu vei putea să-ți recuperezi ursulețul.

Băiețelul ieși dezamăgit din scorbură și se întoarse gânditor pe drumul din pădure.
Ce ar fi putut sa aducă în schimb? Nu avea mare lucru acasă și ce avea era fără valoare, niște jucării vechi, câteva cutii de lego din care lipseau o grămadă de piese, câteva mașinuțe stricate…

Oricât a cautat prin lucrurile de acasă, oricât s-a gândit, nu avea nimic de dat la schimb.

– Mai bine ii fac ceva ursulețului. O păturică că era tare frig în cufăr.
Băiețelul a luat trusa de cusut, foarfeca și o bucățică de material. A măsurat, a decupat și a cusut cum a putut el mai bine și păturica a fost gata. A împăturit-o cu drag și a adormit zâmbind. A doua zi s-a dus la copacul uriaș dar scorbura era închisă asa că a lăsat păturica la intrare cu un bilețel pe ea: “Pentru ursuleț”.

A doua zi, băiețelul s-a dus sa verifice ce s-a întâmplat. Păturica nu mai era acolo semn ca omulețul cu fes rosu o găsise și o dusese în cufăr.

Din ziua aceea, băiețelul nu a încetat să se gândească la ursuleț.

În fiecare zi îi pregătea câte ceva și aducea pachetul la scorbura din fața copacului uriaș.

Mai întâi i-a construit un pătuț cu o pernă moale, apoi un scăunel din bucăți de lemn. I-a cusut hăinuțe călduroase și pălării colorate. I-a scris scrisori în care îi povestea ce făcea în fiecare zi și i-a colorat desene. Cel mai mult îi plăcea să îi fabrice cărți mici din foi capsate în care scria câte o poveste pentru ursuleț.

Se ducea într-un suflet la copac și îi creștea inima de bucurie când vedea că lucrurile aduse de el dispăreau. Era sigur că ajungeau la ursulețul lui din cufăr.

Într-o zi, băiețelul pregătise un desen minunat pentru ursuleț. Lucrase la el toată ziua și era tare încântat. Alerga spre copac și strângea desenul la piept, era sigur că o să-i placă ursulețului.

Dar când s-a apropiat de copac, nu i-a venit să creadă.

Toate lucrurile pe care le adusese pentru ursuleț erau așezate într-o grămăjoară în fața copacului. Iar ursulețul parcă zâmbea și ținea în mâini o foaie pe care scria :

“Ceea ce iubești se va întoarce întotdeauna la tine”

Băiețelul a chiuit de bucurie, a luat ursulețul și l-a strâns tare tare în brațe.
Râdea și se învârtea cu el, îl arunca în sus și îl prindea, îl strângea la piept și iar îl învârtea.

Ursulețul sălta în sus și cădea în brațele băiețelului. Ochișorii ursulețului străluceau acum de parcă erau vii.