Fetița din cutie



Extras Audio:

A fost o dată ca niciodată,

O fetiță care trăia într-o cutie de carton. Fetița era ca orice alt copil și făcea tot ce face o fetiță de vârsta ei. Se ducea la școală, ieșea în parc, se plimba, făcea cumpărături doar că era mereu într-o cutie.

Nu știa cum ajunsese într-o cutie de carton, tot ce știa e că era așa dintotdeauna.
Se obișnuise atât de mult să aibă cutia în jurul ei, încât nu și-o dădea jos niciodată. Cutia o înconjura ca o haină de carton. Când era foarte cald, îi ținea răcoare iar când era frig, cutia îi ținea cald. Când ploua era un pic mai complicat dar avea o umbrelă mare care o proteja. Iar dacă se uda pe la colțuri, o apropia de calorifer să se usuce.

Adevărul e că uneori cutia o împiedica să facă unele lucruri, nu putea să alerge foarte tare și nici să se dea pe tobogan sau pe leagăn. Când vreo colegă îi întindea o bucată de cretă ca să deseneze pe trotuar, fetița din cutie refuza pentru că îi era foarte greu să stea pe jos aplecată. Așa că se obișnuise să meargă încet legănându-se pe foșnetul cartonului și prefera să citească o carte în cutie.

Si pentru că nimeni nu mai văzuse o fetiță într-o cutie de carton, unii copii se uitau ciudat la ea și nu voiau să se joace cu ea. Ba chiar râdeau de ea și făceau glume pe seama ei. Mai ales la școală, în pauze se adunau în jurul ei, o îmbrânceau și îi dădeau șuturi în cutie. Li se părea foarte amuzant să arunce cu obiecte în ea și făceau concursuri cine reușește să o nimerească.

Ajungea acasă în cutia plină de ambalaje, frunze uscate și alte obiecte și le scotea afară unul cate unul.

O dată un băiat dintr-o clasă mai mare a aruncat cu un băț plin de noroi în cutie, murdărindu-i părul și hainele de noroi.

“ – Carton cu noroi! Carton cu noroi!” striga bucuros că a nimerit-o.
Fără să scoată un sunet, fetița azvârli bățul cât colo, întorse spatele și o luă la fugă spre casă. Abia când ajunse acasă, dădu drumul la un șuvoi de lacrimi în timp ce își spala parul de noroi.

Ii venea să arunce cutia de carton, să dea cu ea de pământ, să o rupă în bucăți. Din cauza cutiei, toți copiii își băteau joc de ea. Dar nu putea, cutia parcă era lipită de corpul ei.
O curăță iar de noroi, frunze și alte resturi și se cuibări în cutia caldă.
Ii era atât de bine în cutie, mirosul de carton, întunericul și liniștea din cutie o făceau să se simtă în siguranță. Ochii i se închideau încetișor în timp ce primii fulgi de zăpadă se rostogoleau pe geam și o priveau curioși.

A doua zi de dimineață, geamul era plin de zăpadă. Ura să meargă la scoală iarna. Fulgii de zăpadă ii umpleau cutia și o udau. Mergea greu pe zăpadă, cu picioarele înțepenite de frică să nu alunece și să-și strice cutia. Dar cel mai greu era când trebuia să facă drumul de la școală spre casă.
Dacă reușea să plece înainte să iasă grupul de băieți avea noroc să ajungă cu bine acasă.
La sfârșitul orelor, aruncă haina pe ea, apucă ghiozdanul într-o mână, căciula și fularul în cealaltă mână și țâșni afară din clasă. Coboară scările în fugă, aleargă pe culoarul care parcă nu se mai termina și se izbește cu putere de ușa scolii.

Picioarele îi alunecă pe zăpada topită din dreptul ușii, cat pe ce să cadă dar se sprijini de perete. In spatele ei răsună clopoțelul amestecat cu gălăgia copiilor ieșiți din clase.
Nu are timp să-și pună fularul și căciula. Face un pas, zăpada scârțâie deranjata sub cizmele ei. Încă un pas, cizmele i se afunda în zăpadă ca într-o plastilină lipicioasă. Inima îi bate mai repede decât îi merg picioarele. Doar câțiva pași mai are pana la gardul scolii, întinde mâna și se prinde de gard să-și tragă sufletul.

Nici nu trecu bine de gardul scolii ca simți ceva rece cum o plesnește în spate în dreptul gulerului și bucăți de zăpadă se topesc pe gat în jos.
Nu întoarce capul, privește înainte pe drum și continuă să-și împingă picioarele în zăpada care abia se da la o parte.

Urmează alți bulgări și alți bulgări, se izbesc de cartonul cutiei cu zgomot.
Gasca de băieți o ajunge din urmă și se întrec care nimerește cutia cu zăpadă și câștigă mai multe puncte.
Fetita încearcă să grăbească pasul dar bulgării mari din cutie ii îngreunează mersul și mai tare, parcă o țin pe loc și o trag în jos.
Picioarele ii alunecă, se dezechilibrează și cade peste cutia deja uda. Din spate, aude ca prin vis chiuitul băieților care bat palma și se îndepărtează râzând.
Cu ochii plecați, fetita rămâne în mijlocul trotuarului și prima grijă e sa scuture zăpada de pe cutie și să-i aranjeze colturile turtite.

Pe trotuarul din fată, un băiețel o tot privește nedumerit și nu înțelege ce e cu fetita din cutie.
Se apropie de ea și ii spune zambind :

– Cutiile sunt pentru a oferi cadouri. Cred că tu ești un cadou !
Fetita îl privi lung dar nu reuși să scoată niciun cuvânt.
Se ridică încet în cutia deformata și plecă cu grijă sa nu alunece din nou.
Fulgi de zăpadă veneau spre ea, o înconjurau și parcă ii repetau în cor cuvintele băiețelului.
Acasă, bradul era deja instalat și o aștepta în mijlocul casei. Nu știa de ce dar parcă pentru prima oară se bucura că e iarna și că miroase a brad.
A început sa-l împodobească cu ghirlande și globuri, i-a agățat bomboane și portocale și l-a înconjurat cu luminițe. A rămas în dreptul bradului și în ochii ei s-au aprins luminițele colorate.
A tras încet de cutie în jos, simțea cum o apasă colturile rigide pe solduri, a împins-o pe picioare în jos pana când cutia a căzut pe pământ. A scos mai întâi un picior afara din cutie, apoi l-a scos pe celalalt. Si a rămas asa lângă cutia căzută pe pământ. Ii era frig și era ciudat fără nimic în jurul ei.
“Tu ești un cadou” ii răsunau în minte cuvintele băiețelului.
S-a așezat lângă cutia goala și nu și-a mai luat privirea de la ea. Luminițele bradului se aprindeau pe rand și umpleau cutia cu sclipiri colorate. A adormit cu ochii urmărind luminițele jucăușe cum apar și dispar în cutie.

A doua zi de dimineață, știa ce avea de făcut. A luat cutia și a pus înauntru câteva portocale și bomboane din brad, a închis-o cu grija și a legat-o cu o fundița cadou.
A plecat spre scoală ținând bucuroasă cutia în mâini. Afară ningea, și ce ciudat, parca era unul dintre fulgii de zăpadă, parca sălta odată cu ei pe trotuarul înzăpezit.
In ochii ei dansau fulgii de zăpadă iar în urechi ii răsunau cuvintele băiețelului :
“Tu ești un cadou”.
Când a ajuns în curtea scolii, s-a îndreptat spre el și i-a înmânat cutia zâmbind :
– Cutiile sunt pentru a oferi cadouri !

Sfârșit

Sursa muzica fundal: Dreamstime

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *