Verde Albastru


Era o dată ca niciodată, ascuns într-o pădure, un lac albastru și liniștit.
Un ochi de cer pe pământ în care se vedeau copacii și norii dar pe care nimeni nu-l vedea.
De când se știa, se legăna singur și suspina că nimeni nu vine lângă el sa-l privească.
Dar într-o zi pe când își lovea valurile de cercul de pământ, aude ca prin vis un râset de copil.
La început, râsetul răsună în depărtare apoi se aude din ce în ce mai aproape si mai tare.

Dintr-o dată, două piciorușe goale apar în imaginea de la marginea lacului și imediat doi ochi verzi străpung lacul albastru.

Ochii verzi ai unei fetițe clipesc uimiți in ochii albaștri ai lacului.

Pentru prima oară, lacul se vede în ochii cuiva și rămâne nemișcat ca nu cumva să alunge imaginea ochilor verzi.

Ochi în ochi, se privesc ca și cum se cunosc dintotdeauna.

Si atunci ceva magic se întâmplă, verdele din ochii fetiței iradiază in lac și valurile lacului se colorează în verde albastru.

– Unde ai fost pană acum? Chicotește fetita și gâdilă cu degetele ei mici suprafața lucioasă a lacului.
Lacul tresare și stropi verzi albăstrui încep sa se rotească timid în jurul degetelor ei.
– Eu sunt Fetița Verde, tu cred ca ești un lac magic.
De atunci, Fetița Verde începu să vină în fiecare zi la lacul magic.
Uneori iși desfăcea pătura de picnic lângă lac, răsturna jucăriile și se juca pe pătură.
Lacul o aștepta cuminte până când își termina brioșele de mâncat. Când uita să mai vină, lacul îi arunca stropi jucăuși pe picioare. Fetițta se apropia atunci de lac, râdea și țopăia cu picioarele în apă.
– Trebuie să plec, am întârziat acasă! Iși strângea repede jucăriile și împacheta pătura în grabă.
Si lacul urmarea cu privirea cum fug piciorușele ude.
In pauze la școală, fetita făcea vaporașe de hârtie și alerga într-un suflet să le dea drumul pe lac.
Cu coada ochiului vedea cum se formează sclipiri magice în jurul chipului ei din lac și rămâneau clipe întregi să se privească fiecare în ochii celuilalt.

– Iar am întârziat! Si lacul tresărea când fetița o lua la fugă spre casă.

Alteori își facea căsuțe din crengi și frunze.
– Aici o să locuiesc, mereu lângă tine! Apoi aduna frunze și le arunca artificii peste lac.
Dar cel mai des Fetița Verde se așeza pe marginea lacului și îi povestea toate aventurile ei de la școală, toate dorințele și secretele ei.
Atunci lacul se umplea de miriade de sclipiri și fetiței îi creștea inima când își vedea imaginea strălucind în apă.
– Ieri nu ai venit la mine, se bosumfla lacul.
– Hihi, ți-a fost dor de mine? Chicotea fetița în timp ce-și clătea degetele pline de ciocolată in valurile supărate. Am fost la o aniversare!
Fetița Verde își aranjă părul și zâmbi imaginii din lac. Lacul clipoci de bucurie, credea ca ii zâmbește lui.
– Trebuie sa plec!
– Așa repede ? Se întristă iar lacul.
– Maine o să coc biscuiți și vin să-i mănânc lângă tine!
A doua zi, Fetița Verde veni mai târziu decât de obicei.
– Ai promis că azi aduci biscuiți și-i mănânci cu mine.
– I-am mâncat deja! chicoti fetița în timp ce arunca firimiturile din buzunar spre lac.
Fetița se privi pe furis in luciul apei, in ochii ei se reflectă imaginea ei strălucitoare din lac.
– Ești atât de frumoasă, îi șoptește lacul și valurile se clatină de emoție.
Imaginea fetiței se disipează in mii de cerculețe.
– Hei! Nu trebuia sa te miști, acum nu mai pot să mă privesc! Si se urcă valvârtej pe bicicletă.
– Mai stai un pic, te rog!
– Nu mai am timp! Sunt foarte ocupată acasă.
Vin altă dată, dacă promiți să stai nemișcat când ma privesc în valurile tale.
Lacul iși clătină valurile in semn că promite.
Peste câteva zile, Fetița Verde veni grăbită și smulse florile de pe marginea lacului.
Lacul o aștepta cuminte și clipocea înfrigurat in timp ce ea își împletea o coroniță.
Iși așeză coronița pe cap și se apleca peste lac. Lacul amuți, își ținu respirația și suprafața lui deveni nemișcată și lucioasă ca o oglindă magică.
In lucirile verzi albăstrui, fetița zâmbi, creștea și era din ce în ce mai frumoasă.
Se vedea de o mie de ori mai frumoasă și mai strălucitoare în lacul magic decât în oglinda de acasă.

Si ori de câte ori avea nevoie să se vadă frumoasă, venea deasupra lacului.
De teamă să nu o supere, lacul se forța de fiecare dată să nu se miște pană amorțea. Dar nu-i păsa, cel mai important era că venea la el.
Uneori se găseau lebede pe lac, se plimbau doua cate doua.
– Să plece lebedele! Fă-le să plece toate !!
Si lacul iși înfoia valurile ca să alunge lebedele și alte păsări obișnuite să vină pe lac.
Revenea in valuri transparente spre Fetită și ii trimitea înapoi cea mai limpede imagine doar cu ea.
In vacanta de vară, lacul o aștepta de dimineață pană la apusul soarelui.
Dar Fetita Verde îi spusese că va fi ocupată așa că nu avea decât să aștepte.
Cum a început toamna, Fetița Verde s-a întors la lac mai plină de povești și de temeri ca niciodată.
Crescuse și începuse o școală nouă cu alte provocări.

Într-una din zilele de toamnă, chiar când Fetița Verde își rezema bicicleta de un copac, s-a pornit o furtună în pădure.
Când a văzut cum se zbat valurile lacului sub vântul furios, a întors spatele să plece.
– Stai lângă mine, gemea lacul prins în furtuna dintre copaci.
– Oh nu! Nici nu mai pot să mă privesc, valurile tale îmi vor strica imaginea.
– Dar dacă rămâi lângă mine, furtuna se va liniști.
– Nu pot să aștept până se liniștesc valurile tale! Nu am timp!
S-a urcat pe bicicletă și a pedalat repede fără să se uite înapoi.
Din furtună, lacul a urmărit bicicleta cum se îndepărtează până când nu se mai vede nimic. Până când în apa lui nu mai este nimic verde.
După furtună, lacul a așteptat și a așteptat doar doar s-o întoarce.
– Cum aș putea să rămân eu aici când ea este acolo? suspina Lacul.
Nu mai putea să stea în cercul lui de apă albastră. S-a transformat în picături de ploaie și purtat de vânt a început s-o caute pe Fetita Verde.
O căuta in pădure printre copaci, o căuta pe băncile din oraș.
Isi infăsura stropii pe leagănele din parcurile de joaca așteptând să se ivească mâinile ei.
Se așternea pe toboganele alunecoase doar doar s-o lipi de hăinuța ei.
Asculta șoaptele aduse de vânt și i se părea că-i aude râsul dar … nu era ea.
Ii întreba pe brazii verzi dacă știu unde este Fetita Verde dar brăduții se legănau și nu răspundeau nimic.
O căuta în trandafirii roz dar nu o găsea nici acolo.
Se agăta de umbrelele oamenilor și se uita in ochii lor doar doar o găsi ochii verzi.
Până când, într-o seară, a văzut o fereastră deschisă și i-a recunoscut vocea.
– Aici erai ! se agățară bucuroși stropii de lac de pervazul ferestrei. Nu ai mai venit demult să te joci cu mine.
– Lasă-mă în pace! De ce nu înțelegi că nu am timp ?
Si fetița care devenise mare, trântește fereastra și dă muzica mai tare să nu mai audă zgomotul ploii.
Stropii de lac se scurg pe fereastră în jos, se rostogolesc pe drum spre pădure și cad grei înapoi în lac.
I se pare acum că fără Fetița Verde nu mai este lacul magic. Simte cum o pătură grea îl învăluie și îl apasă in interior și încet încet valurile albastre se scurg în pământ.
In locul lacului albastru se face un ochi mare de noroi. A stat așa chircit mult timp în noroi până a crezut că a secat.
Cu ultimii stropi de apă, și-a ridicat ochii spre lună.
– Am pierdut-o pe prietena mea Verde, poți să mă ajuți ?
– Ești sigur că o cauți pe ea ?
– Cum adică?
– Nu cumva… te cauți pe tine ? La fel ca și Fetita Verde, te-ai îndrăgostit de imaginea ta din ochii ei.
Ai crezut că meriți iubire doar atunci când ea te privește.
Întoarce-te cu fața spre tine și înflorește din iubire pentru tine ! Căci ceea ce inflorește din iubire nu se pierde niciodată !
In noaptea aceea, în lumina lunii angelice, a închis ochii și și-a dat voie să se uite la el, sa se privească din interior.
Pentru prima oară se privea în ochii lui. A simțit o căldură mare în interior.
Din străfundul lui, din tot noroiul și albastrul întunecat, au răsărit flori uriașe de nuferi.
Una cate una, florile de nufăr au învelit lacul cu o pătură albă, moale și atat de ușoară .

După un timp, Fetița Verde s-a întors lângă lac. Dar mare i-a fost mirarea căci lacul nu mai era la fel cum îl știa!
Când l-a văzut plin de nuferi, s-a înfuriat că nu a mai rămas nici o bucățică liberă de apă în care să-si poată vedea imaginea.

A întors spatele și a plecat. Dar de data asta lacul nu a mai privit spre ea. Era ocupat să aibă grijă de grădina lui de nuferi !
Lacul primise cel mai frumos cadou de la Fetița Verde :
Adevărata magie apare atunci când te vezi pe tine prin proprii ochi, nu atunci când te vezi prin ochii altcuiva !
De atunci, lacul și-a dat voie sa fie atent la el, să se privească cu iubire, și să aibă grijă de el.
Dacă te apropii încet de el, dintre florile de nuferi se aud șoaptele lacului. In fiecare zi, lacul șoptește povești de iubire copiilor care vin în jurul lui.

Despre Fetița Verde, nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat.
Unii spun că au văzut-o rătăcind prin pădure in căutarea altui lac in care să se vadă frumoasă. Si că încă îl mai caută.
Alții spun că ar fi găsit într-adevăr un lac și mai frumos și mai strălucitor.
Si precum Narcis, îndrăgostită de imaginea ei din lac, s-a aruncat în el să-și îmbrățișeze imaginea și nu a mai ieșit.

Iar alții spun că de supărare, s-a privit atât de mult in oglindă încât a rămas blocată înăuntru.
Si de atunci este obligată să se privească așa cum este pană la sfârșitul vieții.

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 comments on “Verde Albastru

  1. Strachină on said:

    Mă făcut să plând,poate transmite o emoție foarte mare și cine știe să privească mai încolo de contex își va înțelege propria poveste prin această poveste.Felicitări!!